Teatrul lui Constantin Rădulescu-Motru

            Om cu studii la Munchen și Leipzig, cunoscut ca filozof, psiholog, pedagog, om politic, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române între 1938-1941, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost o personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului al XX-lea.^[1] Puțină lume știe că a fost și dramaturg, scriind două piese de teatru: Păr de lup și Domnul Luca, jucate la Teatrul Național din București în stagiunile 1909-1910, respectiv 1910-1911. Cea mai cunoscută este prima, de aceea o vom comenta mai la vale.

Drama în patru acte Păr de lup a apărut în 1911.^[2] Acțiunea se petrece la țară, pe vremea lui Cuza-vodă, în anul 1860, la câtva timp după ce s-a introdus „drumul de fier”. Boierul Barbu și soția sa, Stanca Colfescu, au doi copii: Traian, de 25 de ani, și Marioara, logodită cu Matei Triteanu, candidat de primar. Întors de la Paris, Traian ajunge judecător, dar, spre deosebire de alți tineri, el nu dorește să meargă la București ca să profeseze, ci vrea să rămână la țară, fiindcă simte că aici poate fi de folos. În opinia lui, „Oamenii cu carte trebuie să fie peste tot locul și mai ales în mijlocul mulțimii. Ei sunt aluatul care dospește pâinea”. Țăranul – susține Traian – îl vede pe judecător ca pe un „om al stăpânirii, nu ca reprezentant al legii”, iar „așa nu mai trebuie să fie”. „Când n-ar mai avea această credință, – continuă el – când ar ști că eu nu pot să fac nimic în afară de lege, atunci sufletul lui ar fi plin de bărbăție”. El judecă aidoma unui bun creștin, convins că cinstea îi apropie pe oameni, iar dreptatea nu cunoaște părtinire: „Inima când ți-e plină de iubire, cuprinzi în ea omenirea întreagă”. După Vlaicu, oamenii „Se iubesc și se urăsc între ei, fără să se cunoască” și dă exemplu cu cățelușii care n-au simțit colții de lup, dar latră „când miroase a păr de lup”. De aici, concluzionează el, de unii oameni te poți apropia chiar dacă îi vezi pentru prima oară, de alții, pe care îi cunoști de-o viață, nu te poți apropia de „parcă ar avea păr de lup”. Hoț la drumul mare și criminal, Vlaicu s-a întovărășit cu Barbu, a cărui mentalitate este similară cu a amicului său. „Hoția – zice lacomul Barbu – trebuie învățată la școală, ca orice meserie, altfel rămâi în urmă”. Hangiului Vlaicu nu-i place să trăiască „din munca brațelor”, de aceea umblă cu lucruri necurate, fapt pentru care Stanca nu-l poate suferi. El i-a omorât și jefuit pe Radu Vânturianu și pe preotul de la Călmaș, iar prada a împărțit-o cu Barbu. Viitorul cumnat al lui Traian, Matei, îi cere o favoare într-un proces în care nu avea dreptate. Firește, Traian îl va refuza, fiindcă nu amestecă dreptatea cu bunătatea. În actul al II-lea, speculantul Ițic cumpără de la Barbu o cruciuliță de aur cu gând s-o vândă cu un preț mai mare. Cumpărătorul o recunoaște c-a aparținut preotului Dumitru Ionescu, prădatul din Călmaș. Vicleanul și cinicul Matei o confiscă și promite că va descurca el „daravera”. El știe de cârdășia dintre Barbu și Vlaicu și își amenință viitorul socru să-i dea „zece mii de galbeni zestre”. Cei doi prieteni sunt personaje demonice, iar relația lor este asemănătoare cu cea dintre Ghiță și Lică Sămădăul din Moara cu noroc a lui Slavici. Naivul Traian crede că îl va putea transforma pe Matei dacă va citi cărțile recomandate de dânsul. Dar Matei se conduce după trei principii: 1. „Delicatețea n-are ce căuta în afaceri”; 2. „Eu, ce câștig (…), câștig prin dibăcia mea”; 3. „Ce pot să am este al meu”. În actul al III-lea, Baba Voica îi caută în cărți Stancăi și o învață cum să-i facă de deochi lui Traian pentru a-l feri de rele. Tânărul se interesează de unde provin veniturile tatălui și dacă părinții săi au cheltuit „bani nemunciți”. El își dă seama că tatăl său a făcut afaceri necurate cu Vlaicu și că „la rădăcina vieții sale are mocirla necinstei”. Mamă-sa îl îndeamnă să plece „în lume” fără să privească în urma lui. „Sunt o biată femeie, ursită să n-am nicio bucurie” îi mărturisește ea deznădăjduită. Barbu, Marioara și Matei merg la târg și se întorc cu o mulțime de cumpărături scumpe. Traian le spune că „Banii, cu cari s-au plătit, sunt stropiți de lacrămile nenorociților și sunt trecuți prin sânge de om!”  El are curajul să dezvăluie tuturor adevărata față a tatălui, „tăinuitorul de hoți”, devenind „vrăjmașul” acestuia. Conflictul dintre tată și fiu ia proporții, amenințările curg de ambele părți. Traian îi părăsește convins că este la adăpost „sub scutul dreptății”. El îndeamnă sătenii să se revolte împotriva nedreptăților și să vină la conacul părintesc unde el ajunsese înaintea lor. Din păcate, cel lovit primul de furia țăranilor este chiar Traian.

Această piesă are calități dramatice și ar putea fi jucată și astăzi cu mult succes.