A trăi între pământ şi cer - „mănăstirile aeriene” (1)

Pentru omul de azi, a trăi o viaţă întreagă în vârful unui stâlp pare o nebunie, o excentricitate bizară, o imposibilitate sau oricum o asceză extremă, poate fără sens. Cel dintâi care a vieţuit astfel a fost Simion „cel Bătrân”, supranumit „Stâlpnicul”, ce a trăit 37 de ani, adică până la sfârşitul vieţii, la anul 459, în vârful unui stâlp pe care l-a înălţat tot mai mult, ajungând la 18 metri. Stâlpul, din lemn desigur, avea în vârful său o platformă nu mai mare de doi metri şi obligatoriu având o împrejmuire de protecţie. Exemplul lui Simion (490-459), cel dintâi stâlpnic, a provocat nu doar o nesfârşită mirare, ci a fost urmat de mulţi alţii, grupuri de „stâlpnici” sau chiar „colonii” întregi. În pustia egipteană, dar şi în Ghetsimani au existat –spun documentele vremii- colonii de „stâlpnici”. Cea din Ghetsimani numărase circa o sută de asemenea vieţuitori. Putem socoti că era un „spectacol” să vezi circa o sută de oameni în vâtful unor stâlpi, în mijlocul lor aflându-se un stareţ, la care iau seama discipolii. Se făceau dezbateri teologice, se rugau în colectiv sau individual. Oricum, până după 1100, vom întâlni „stâlpnici”, cel din urmă fiind Sfântul Lazăr Stâlpnicul. Cu numele de Simion au fost trei stâlpnici, cel dintâi fiind numit „Cel Bătrân”.
A sta în arşiţa verii, în ploaie, zloată şi adeseori zăpadă, a mânca o dată pe săptămână, a duce o existenţă de rugăciune, metanii, în sănătate, cu slăbiciuni ori boală –provoca mirare şi mai provoacă şi azi. Acest fel de trăire pretinde două comandamente: ruperea de lume şi a sluji totuşi oamenilor. Dacă semenii miloşi aduceau daruri în mâncare sau altceva, ei o dădeau ca milostenie celor necăjiţi. Deşi săraci cu desăvârşire, făceau milostenie, dădeau sfaturi, unii vindecau de boli, alţii puteau să facă proorociri, încât veneau pentru sfat boieri şi norod, împăraţi sau oameni simpli.
Cu deosebire, stâlpnicii erau oameni ai rugăciunii, ai meditaţiei, metaniilor şi contemplării. Mulţi cunoaşteau pe de rost nu doar Psaltirea, ci Evangheliile, Noul Testament în ansamblu şi din Vechiul Testament. La baza stâlpului se făcea Sfânta Liturghie şi un potir era urcat pe o sfoară spre împărtăşire. Noaptea le era prilej pentru rugăciune. În lumina Lunii, cu mâinile împreunate în semnul Sfintei Cruci, se rugau, priviţi de curioşi,care adesea le urmau exemplul căzând şi ei în rugăciune.