Trăiesc, dăruindu-mă celorlalţi

Cu doamna Ilinca Mihăilă, bibliotecara din Sulina, am mai vorbit. Despre preocupările acesteia şi activităţile inedite puse în slujba semenilor în care, evident, este inclus cititul şi cartea, am mai scris. Dacă ne relata despre acţiunile care cuprindeau proiecte pentru cei mici, mai mult ori mai puţin năpăstuiţi, astăzi, ne aduce la cunoştinţă faptul că se ocupă şi de cealaltă extremă.

- Despre bătrâni pot să vă spun că de mulţi ani mi-au fost dragi şi-mi sunt dragi şi acum. Am avut ocazia să pun în aplicare, în Sulina, proiectul care se intitulează „Îmbunătăţirea calităţii vieţii seniorului în România”. Acest proiect nu a fost iniţiat de mine, eu l-am implementat în oraş prin fundaţia „FRIDRICH EBERT STIFTUNG” din Germania şi prin Asociaţia Universităţilor Populare Germane din România. Eram şi înainte apropiată de seniori, asta pentru că am avut prilejul să-i cunosc şi să mă dedic lor, organizând un seminar local cu invitaţi din afara ţării şi din Sulina. A fost un schimb de bune practici, am avut şi eu de învăţat pentru că am mai participat şi la alte seminarii, apoi ceea ce am învăţat am aplicat.

Am făcut lucruri mai mult la propunerea lor, iar ce nu propuneau ei, le induceam eu ideile pentru ce ar trebui făcut, astfel încât să-şi dorească să realizeze aceste activităţi. O acţiune de acest fel, plină de umor, s-a numit „MISS ÎNŢELEPCIUNE”. La această activitate au participat femei în vârstă, iar „Miss” a avut 75 de ani. Aceasta face parte din grupul de iniţiativă locală şi lucrează cu biblioteca. Ce a însemnat acest lucru pentru femeile în vârstă? Unele au fost fericite doar pentru faptul că după douăzeci de ani s-au rujat ori şi-au aranjat părul. Altele au fost fericite că după ani de zile de ruptură şi-au reînnodat legătura cu familia, copii, nepoţi.

Una dintre probe trebuia susţinută de familie acesteia şi atunci era absolut obligatoriu ca familia să fie prezentă. Sigur că treburile de culise sunt de nepovestit şi nu încap într-o discuţie mică. Dacă o să mă întrebaţi ce am obţinut eu în activităţile cu seniorii o să vă răspund: ZÂMBETE ADEVĂRATE de la oameni care zâmbesc rar sau aproape deloc. Acum lucrez împreună cu ei la o „ISTORIE NESCRISĂ A ORAŞULUI SULINA” şi aşa, ca şi dumneavoastră, merg acasă la ei şi-i intervievez pe bătrâni, pentru că ei cunosc lucruri reale despre oraşul nostru. Despre zâmbetul celor care zâmbesc rar v-am povestit, dar întrebaţi-mă cum sunt ochii celor care te privesc şi care s-ar putea să te privească pentru ultima dată. Este foarte greu să mergi în curtea unor oameni în vârstă, atât de în vârstă încât să crezi că o altă întâlnire cu ei nu va mai avea loc. Oamenii sunt absolut încântaţi să fie utili până la adânci bătrâneţi, iar noi, asta nu înţelegem, îi abandonăm. Deodată, credem că oamenii în vârstă nu ne mai pot ajuta cu nimic. Chiar dacă sunt bolnavi, ori mai uită anumite lucruri, chiar dacă sunt greu de transportat, sunt oameni care au încă memorie şi ne sunt nouă utili, iar noi ar trebui să ştim să-i folosim.

Unii ne transmit meşteşuguri pe cale de dispariţie. Le-am înlesnit seniorilor întâlniri cu tinerii pe care i-au învăţat cum să facă un gard din stuf, un acoperiş din stuf, cum să repare o barcă autentică din lemn, după tradiţia din Sulina. Le-au transmis secrete din pescăria şi marinăria adevărată, cu meşteşugul împletirii unei plase. S-a creat o legătură strânsă, sufletească, între bătrâni şi copii. Astăzi, copiii îi vizitează pe seniori la ei acasă şi îi ajută cum şi cu ce pot. Mai sunt şi altfel de activităţi. Un profesor de biologie, specialist, doctor în biologie, care s-a retras cu ani în urmă de la oraş, la Letea, pentru a putea studia mai bine fauna şi flora Deltei, a fost absolut stupefiat când a auzit pe cineva adresându-i-se după 20 de ani:

- Mi-e dor de dumneavoastră, domnule profesor! Domnul profesor Gh. Sin a fost foarte încântat. Acest om are 85 de ani, dar i-a învăţat pe copii ce înseamnă plantele medicinale, cum arată, la ce folosesc, cum pot fi plantate în curtea oamenilor bătrâni pentru care deplasarea este mai dificilă. Pentru copiii care au participat la această acţiune ce a făcut posibilă o legătură sufletească cu seniorii, a fost mai mult decât o excursie, un drum cu finalitate clară. Pentru dl. profesor, care a stat singur şi retras pentru finalizarea cercetărilor, a fost mai mult decât o reuşită.

D-na Ilinca Mihăilă, întrebată fiind câţi bătrâni au participat la acţiune, mi-a răspuns:

- Ei participă pe rând, nu-i invităm mereu pe aceeaşi, ci doar pe cei care fac parte din grupul de iniţiativă, ei vin să mă sprijine în permanenţă în acţiuni.

Primăria mă sprijină foarte mult în susţinerea proiectelor. Nu trimitem invitaţii oficiale scrise oricum, ci îi invităm prin viu grai, convinşi că îi ajutăm la transport. De Ziua Naţională a Seniorilor organizăm baluri cu tombole şi alte surprize. Ultima acţiune pe care am organizat-o a avut loc de 1 iunie şi s-a intitulat „Bunicii, copiii noştri”. Eu, împreună cu comitetul şi copiii de la Centrul de zi, am invitat bunicii şi alţi bătrâni şi am organizat activităţi pe placul lor. Copilăria nu se termină odată cu trecerea unei vârste. Copiii au compus versuri pentru bătrâni, au făcut diplome şi au dansat dansuri populare împreună cu bunicii. Copiii au descoperit, la bătrâni, nişte laturi pe care nu le-au cunoscut şi invers. La sfârşit, bunicii au primit torturi mari pe care scria „Bunicilor, la mulţi ani!”, astfel d-na Ilinca a ieşit din cadrul activităţii de bibliotecă, clădirea fiind folosită şi altor obiective, bibliotecara nedepăşindu-şi atribuţiile. Îi admir energia şi puterea de a face ceva pentru oameni, iar doamna Mihăilă ne spune:

- Un bibliotecar care stă doar în spatele rafturilor şi manipulează nişte cărţi, neavând cititori şi vizitatori, se cheamă „manipulator de cărţi”. Un bibliotecar care cunoaşte foarte bine tehnica de bibliotecă trebuie să se facă cunoscut atât el, cât şi cărţile „lui”. Bibliotecarul trebuie să fie mai mult decât un aplicator al biblioteconomiei şi mai mult decât un manipulator de cărţi.

El trebuie să fie un factor care să coaguleze tot ce se întâmplă în oraşul sau localitatea unde se află, altfel rămâne singur cu cărţile lui şi nu cred că are cineva acest scop. Nu trebuie să existe om care să nu cunoască bibliotecarul şi biblioteca. În toate activităţile despre care am vorbit, am implicat cartea.

O felicit cu emoţie, iar d-na bibliotecar Ilinca Mihăilă, din Sulina, adaugă:

- Eu prin asta trăiesc, trăiesc dăruindu-mă celorlalţi!

Doresc din tot sufletul să menţin această punte culturală cu Bistriţa şi vă doresc sănătate!