Treizeci de ani de atunci

Consider anul 1989 cel mai „greu” pentru mine: eșecuri, tracasări, o izbândă sleită spre finalul ei, dar marcat de două morți: a sfântului N. Steinhardt și a tatălui meu. Ciudate / blânde (oarecum) coincidențe: amândoi au venit pe lume în același (1912), amândoi se numesc Nicolae (acum realizez: Nu știu dacă într-una din vizitele făcute la Mănăstirea Rohia i-am spus monahului despre aceste asemănări).
Împlinindu-se (... nepotrivit cuvânt), săvârșindu-se o sumă rotundă de la plecarea celor doi din lumea aceasta, e potrivit să dau tiparului o notiță (găsită deunăzi într-un plic... uitat), scrisă la câteva zile după întoarcerea mea de la înmormântarea de la Rohia.
„Gemea de mulțime în curtea mănăstirii. Doream să-l vădși, poate de aceea, ce era în jurul meu devenise un fel de masă informă, diformă. Și nici nu mă gândeam că e vorba de oameni înghesiți spre intrarea în bisericuța „Sfânta Ana”. Sau înăuntru. Până să ajung la el, îmi juca în fața ochilor imaginea cu el, de acum o lună, când, cu răsuflarea întretăiată, îl ascultam rostind „Miezunopticul”.
Trebuia să răzbat (O,Doamne! verbul „a răzbate”, despre care îmi spusese odată că a fost verbul generației lui).
Să ajung mai aproape, cât mai aproape. Să văd. Să-l văd. Să plâng. Să plâng, ca, astfel, să exist! Știam că e pe catafalc. Îndârjirea mea căpăta sens: Mă ducea spre el.
Ciudat, la câțiva pași de el, strâmtoarea era mai lejeră. Tocmai de aceea am devenit mai îndârjit. Apoi... am ajuns liber. Mă aflam lângă sicriu. Și l-am văzut...
... Era frumos! Înțelegeam pentru prima dată frumusețea omului pe năsălie... Se odihnea. Vedeam seninătatea absolută a repaosului veșnic.
Dragoste, duioșie, supărare, oboseală. Și ochii mei ridicându-se spre înalt. Și sufletul meu descătușându-se în lacrimi de purificare.
Peste trupul lui, aplecată, silueta eterică a fiului său de suflet - Ioan Pintea. Apoi o mână peste umărul meu. Privind înapoi, am avut mulțumirea blândă să recunosc în chipul de o hieratică bizantină pe fratele meu de suflet - Marcel Lupșe.
EL ne aduna din nou, pecetluia o coagulare, binecuvânta un moment al adevărului. Am urcat aici, la Rohia, printre circumstanțiali, policromi, fanfaroni, aceia care se străduiesc să-i confirme verbul său întremant: A RĂZBATE. Cu el ne tămăduia starea de libertate, bucuria de a fi.
... Prin simpla lui prezență te simțeai eliberat de inhibiție, te liniștea poftindu-te la mărturisiri, căci știa (nu, mai mult decât atâta) să te asculte. Nu-ți pândea vorbele, ci te lăsa în voia ta, te poftea (ascultându-te) să îndrăznești, să ai curajul opiniei proprii, fără teama că, greșind, îl vei dezamăgi. Un taciturn devenea în compania lui exploziv, debordant, dantelând în jurul unei idei cu frenezie. Deopotrivă, limbutul,extravertitul,neastâmpăratul în vorbă și gând, avea certitudinea că se poate lăsa în tihna și alintul comunicării.”
L-am cunoscut la Dej, ne-am revăzut la Beclean, București și Bistrița, dar comunicarea dintre noi doi a devenit numai a noastră când am început a urca dealurile Rohiei. Și de fiecare dată mă întorceam între oameni atât de împlinit, încât se vede că nu am simțit nevoia să-mi încredințez impresiile cuvântului scris. De aceea nu am mai găsit decât două fișe pe care am notat următoarele, dintre spusele sale:
„A te descurca este unul dintre cele mai abjecte și mai odioase verbe din lexicul românesc. ”
Și: „Eu sunt pe jumătate ovrei, pe jumătate român, așa că am avantajul de a privi fenomenul românesc și dinăuntru și de dinafară. Și zic că poporul acesta se află în mare pericol, acela de a se degrada iremediabil: fizic - prin exces de băutură; moral - prin minciuna de zi cu zi, la care este obligat pentru supraviețuire.”
După sângeroasa cacealma din decembrie 1989, mereu mă gândesc la Monahul Nicolae și de pe acest palier.