Trista comunicare deficitară

Pentru orice popor, funcţia principală a limbajului folosit este cea de comunicare.Dacă operăm cu distinctia necesară intre popor si populaţie, atunci vom conveni că poporului ii este proprie comunicarea superioară dintre indivizii care îl compun, prin utilizarea unui limbaj articulat; pe cand, populaţiilor le sunt specifice formule inferioare de comunicare, neintelectualizate. In general, termenul de „populatie” se preteaza la starea de „turmă”, „haită” etc. ,care implică apartenenţa la un areal dat in stuctura ecosistemică. Pe cand, termenul de „popor” dobandeşte deja conotaţii de conceptualizare, astfel că, la un nivel strict empiric ,poporul poate fi conceput ca o „turmă superior organizată”, pentru că termenul desemneaza o comununitate umană stabilă si funcţională in interiorul unor hotare bine determinate şi recunoscute, de cele mai multe ori, politic. Ei, atunci,dacă nouă, oamenilor ne este specifică o comunicare de tip superior, cursivă si inteligibilă, atunci nu avem nici o scuză cand renunţăm deliberat la ea. In speţă, doi oameni comunică eficient atunci cand subiectul discuţiei este comun amandurora şi de ambii cunoscut. Dialogul devine cu atat mai productiv, prefigurand soluţii corecte, cu cat interesul si implicarea parţilor in consumarea lui, sunt mai masive.
Există domenii de activitate ale vieţii sociale in care comunicarea permanentă devine imperios necesară, reprezentand parghia de bază in eficientizarea activitaţii din respectivele sectoare. Unul dintre acestea este sistemul de invăţămant. Lăsand la o parte condiţiile material-pragmatice ce se cer a fi indeplinite pentru funcţionarea unui invăţămant de calitate, mai există un „pachet” de condiţii, mai curand psihologice, care reclamă aceeasi nevoie de satisfacere: comunicarea elev-educator, elev-elev, parinte-elev, familie-scoală etc. Cel din urma tip de comunicare capătă o relevanţă si o importanţă majoră, in condiţiile in care sunt solicitaţi coeficienţi de calitate si performanţă tot mai inalţi, intr-o societate „abuzată” de un puhoi de carenţe. Chiar dacă plecăm de la premisa necesitaţii unui interes bilateral declarat familie-scoală, lucrurile, din nefericire, nu funcţionează in consistenţa unei matrici acti-comunicative. Vorbind din perspectiva educatorului cu o vechime apreciabilă la catedră, nu pot să nu constat, de la o generaţie la alta, un interes tot mai scăzut din partea familiei, in relaţionarea acesteia cu şcoala.In general, scuza predominantă a părinţilor „scumpi la vedere” este punerea pe tapet a altor priorităţi generate de viaţa de zi cu zi: serviciul, sărăcia, timpul insuficient, probleme de sănătate, absenţa indelungată de la domiciliu sau din ţară, s.a.m.d. Din păcate, sistemul de priorităţi al multor părinţi, suferă „leziuni” serioase prin răsturnarea valorică impardonabilă a acestor priorităţi. Considerăm ca propriul copil trebuie să fie prioritatea nr.1 pe lista tuturor preocuparilor,de orice natură ar fi ele .Astfel, şedinţele cu părinţii sunt tot mai slab frecventate şi , cu toate că permisivitatea părinţilor in şcoală este liberă şi neingrădita, porţile şcolii sunt totuşi, tot mai rar accesate de către aceştia pentru a se interesa de situaţia şcolara. Este ştiut de mult obiceiul de a vizita şcoala, al acelor parinţi, ai caror copii nu ridică probleme disciplinare sau de studiu; aceşti părinţi nu se tem că se vor ruşina sau jena odata ce vin la şedinţele cu părinţii sau intreţin o bună comunicare cu şcoala. Situaţia devine şi mai penibilă atunci cand, în ciuda insistenţelor dascălilor, adresate părinţilor, de a desfaşura o comunicare optimă cu factorii şcolari educativi, aceştia le ignoră semestre sau chiar ani intregi; abia intr-un tarziu, se instalează „marea deşteptare” :la final de an sau de ciclu de invăţamant, cand, poate este prea tarziu. Unii, din păcate, venind astfel cu multă intarziere, afland de situaţia şcolară a fiului sau fiicei lor, se declară nedumeriţi, tulburaţi şi chiar revoltaţi, aruncand vina totală pe profesorii cu care, domniile-lor, nu şi-au facut mai deloc timp de a comunica sau de a se consulta! Acest transfer de culpa indreptat exhaustiv, catre dascăli, este o atitudine regretabilă si nedreaptă. Ea nu poate justifica de lasarea afişată, atat a unei considerabile parţi a elevilor noştri pentru şcoală –interesaţi mai degrabă, de moda şi frecventarea barurilor –dar şi a părinţilor acestora, ocupaţi cu rezolvarea altor priorităţi. In astfel de cazuri, tanărul exploateaza lipsa de monitorizare parentală constantă la şcoală, ajungandu-se la situaţii nedorite de toate părţile neimplicate. De aceea, o colaborare susţinută a familiei cu şcoala prin varietatea de modalităţi oferite de sistem este, nu doar salutară ci şi strict necesară.
Stimaţi părinţi vă invităm cu drag, să mai veniţi pe la şcoală, pe la şedinţele cu părinţii! Este in interesul direct al Domniilor-voastre şi al copiilor pe care ni-i incredinţati preţ de cateva ore pe zi, spre a fi educaţi şi instruiţi! In rest, pe cale de consecinţă, acestia vă aparţin trei pătrimi din existenţa lor cotidiană!

Prof.Ecaterina Ratiu