Un romancier talentat

S-au scris și se vor mai scrie istorii nemaicitite sau nemaiauzite despre lunga perioadă comunistă, despre suferințele și deznădejdile acestui neam obidit și dezamăgit, aflat la cheremul unor derbedei tupeiști, ce-și ziceau activiști de partid, a căror propagandă subjuga și falsifica tot; zic și „dezamăgit”, fiindcă, iată, după 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, adevărul umblă cu capul spart, iar ticălosul la patru ace. Nici azi nu se știe cine sunt vinovații pentru cei peste 1200 de morți, pentru mineriadele care ne-au întors, în istorie, cu zeci de ani în urmă sau pentru gazarea demonstranților pașnici din 10 august; cu alte cuvinte, autorii sunt necunoscuți, astfel că întrebările rămân inutile, fără răspuns.
Lumea uită de frica, frigul și foamea (sporturile noastre naționale) îndurate cu un stoicism incredibil, de ascultarea telefoanelor de către securiștii autoritari, de statul la cozi, cu noaptea-n cap, pentru pâine, cartofi și alte alimente, de aglomerația de la scările metroului, de cozile de la farmacii, de dărâmarea bisericilor, de orele întârziate ale trenurilor (nu-i vorbă, asta se întâmplă și astăzi), de aglomerația din autobuze, tramvaie sau troleibuze care circulau cum doreau mai cu seamă duminicile, de faptul că cea mai căutată și apetisantă mâncare era parizerul, că jumătate din telefoanele publice nu funcționau, că stăteam în beznă, iar noaptea riscai să te întâlnești cu șobolani iviți din subsolurile blocurilor, că se circula restricționat, în câte o duminică cu automobile cu numere fără soț, și-n alta cu soț, de lipsa hârtiei igienice, de faptul că la facultățile de filozofie și drept îți trebuia dosar la înscriere, că avorturile erau interzise ceea ce a dus la moartea a peste 10000 de femei, că oamenii erau obligați să lucreze și-n ziua de Paști, că bebelușilor din maternități le lipsea laptele praf, dar și de blestemul de a-i avea vecini pe ruși. Mai mult, valorile sociale, istorice și culturale, relațiile interumane, până și vestimentația au fost înlocuite cu personaje goale și surogate ieftine, asta neînsemnând că societatea a progresat, dimpotrivă, a regresat. Cum să progreseze dacă a fost construită pe ignoranță și demagogie, pe înăbușirea libertății, fiind intoxicată cu filmele chinezești și sovietice, iar sălile din casele de cultură erau pline de spectacole omagiale în cinstea viitorului Împușcat și a consoartei acestuia? Mai lipsea doar naționalizarea oxigenului, și acesta împărțit pe cartelă, „câte o butelie pentru fiecare”. De aici, și furia mocnită a personajului colectiv, forțat să muncească de Înviere: „Ne-ați răpit libertatea, ne-ați înfometat, ne-ați înfrigurat, ne-ați umilit. Ați brevetat acum și munca forțată de Paște, crezând că astfel ne veți risipi, că vom rămâne în noaptea Învierii în case. Ei bine, priviți-ne. Suntem aici. Mai mulți ca oricând. Și tot așa vor fi copiii și nepoții noștri, când praful va fi rămas din gloria trecătoare a stăpânilor voștri. Căci Dumnezeul nostru e nemuritor” scrie Bogdan Brătescu în romanul 21 de zile (Editura Eikon, București, 2020).
Toate aceste experiențe, amintite mai la deal, le-au trăit protagoniștii, bine conturați, din acest recent roman. La 22 de ani, unul dintre ei, Liviu Alexe, om cu armata făcută (un an și patru luni), „delegatul”, primitor-distribuitor, este angajat la Teatrul Tănase, și viitor student la IATC, specialitatea regie. El este vocea comună a românilor de dinainte de 1989, care, triști și resemnați, își camuflează ostilitatea față de regim, trăiesc într-o rutină abrutizantă și zâmbesc mai tot timpul protocolar. Încă de când era licean înțelege degradarea climatului public și subtilitățile vieții, pricepe chimia ei (nu o dată, tatăl său discută în familie despre „mizerabila stare a națiunii”), ascultă radio Europa Liberă, află că familii de notorietate au fost arestate de comuniști în obsedantul deceniu, pierind torturate în închisori, iar cele nearestate vor fi date afară din servicii, proprietățile lor vor fi confiscate, unii își vor pierde mințile, alții, persoane rezistente, vor supraviețui ca să povestească vremurile dramatice prin care au trecut. Cele iubitoare de teatru și film și-au mângâiat sufletele cu puținele filme de valoare care circulau atunci: Andrei Rubliov, Piesă neterminată, Blow up, Fragii sălbatici, Domnișoarele din Wilko, Pădurea Spânzuraților sau Probă de microfon, dar și cu filmele în casetele video, trimise de rudele din străinătate, care se vizionau nu numai în București, ci și în alte localități din România; unele filme vor fi comentate pe larg: Roma, oraș deschis sau Andrei Rubliov etc., după cum și personaje: Rascolnicov, Sonia, cărți: Și ieri va fi o zi de M. Nedelciu; firește, le-au văzut și pe cele cu teme comuniste, gen O vară fierbinte, regizat de George Cornea sau „suavul” Liceenii, în regia lui George Corjos, ori ale nemuritorului regizor, actor, scenarist, mașinist, director de producție, etc., etc., Sergiu Nicolaescu; la teatru, le-a rămas pe retină: Dimineața pierdută, „cel mai explicit anticomunist spectacol de teatru” (după romanul Gabrielei Adameșteanu, în regia Cătălinei Buzoianu), Hamlet (cu Ion Caramitru și Marcel Iureș), Menajeria de sticlă (în regia lui Ioan Taub), dar și Poezia Muzicii Tinere (cu Florian Pittiș). Cei care doresc să afle din culisele vieții și comportamentul profesorilor de la IATC (d-na Berlogea, Valeriu Moisescu, Sanda Manu, Liviu Ciulei, Dinu Negreanu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Drăgan, M. Danieliuc) vor rămâne surprinși de cele aflate.
Retorica romanului nu este simulată, totul este veridic sau cel puțin verosimil, inclusiv stările și atitudinile eroilor, stilul său, dinamic, alert, este ușor ludic, natural, bine ancorat în realitatea imanentă. Cunoscător al psihologiei colective, al suferințelor și deznădejdilor acestui neam obidit și al ideologiei găunoase a oficilalilor, autorul este un bun povestitor, limbajul străzii este bine strunit, presărat din când în când cu expresii argotice sau cu jargoane persiflate, iar limbajul de lemn ridiculizat cu mult umor. Multe situații, întâmplări le-am întâlnit și noi, cei ce am gustat din pelinul securisto-comunist, unele comice, altele tragice, cu personaje asemănătoare tiparului contemporan.
Cuplul Liviu Alexe – Livia Bratu atrage o simpatie nedisimulată din partea cititorului. Amândoi studenți, cei doi se bucură de viață, stau o săptămână pe litoral, la Costinești (unde primesc bătăi de la milițieni și sunt tunși, alături de alți tineri, pentru simplu fapt că aveau o ținută și pieptănătură exotică de punkiști), merg la filme și spectacole de teatru, asta până când lucrurile pe plan extern evoluează rapid și imprevizibil: Căderea Zidului Berlinului, cu situații similare în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, iar Honecker, Husac, Kadar, Jivcov, Jaruzelski devin istorie, doar la noi nu se întâmplă nimic nici după vizita reformatorului Gorbaciov, optica lui Ceaușescu rămânând neschimbată, până la Revoluția de la Timișoara, unde, cum s-a exprimat el, „agenții străini și cozile lor de topor atacă socialismul, independența, suveranitatea patriei”, pentru a se extinde, mai apoi, în întreaga țară. În capitală, „cel mai iubit fiu al poporului și venerata sa soție” vor fugi, scutierii, tancurile și taburile vor trage în oameni, iar printre cei care vor fi împușcați va fi și Livia Bratu. Scenele din decembrie 1989 sunt descrise cu mare acribie, ca într-un film realist, menit să zdruncine mințile conformiste ale nostalgicilor uituci.
Rod al unui suflet de artist, acest roman memorialistic-meditativ al lui Bogdan Brătescu merită așezat pe raftul întâi, alături de altele de acest gen.