Unde fuge biata limbă română ?

Plină de arhaisme şi neologisme (din păcate pe cale de dispariţie), limba noastră are nu doar suficientă ci din belşug bogăţie, putând oglindi, prin cuvintele ei, toată expresivitatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de la pământ până la cer. 

Cred că este menirea noastră, a tuturor, să scriem în limba străbunilor pentru că, în credinţa populară, limba este o prelungire a sufletului, iar în momentul în care o vorbim, bătăile inimii pulsează  odată cu pronunţarea unor cuvinte ce ar trebui să fie sfinte pentru noi, precum patria. Academicianul Ioan Aurel Pop a declarat pentru Agerpres că Româna se află în primele 20 de limbi vorbite, dintre cele 6.000 - 7.000 de pe planetă. Acesta subliniază că limba noastră este contaminată cu ”neologisme, barbarisme și SMS-uri năstrușnice”, dar este vie și ”are puterea de a rămâne ea însăși”.

Scriu în limba română cu sentimentul apartenităţii la un pământ în care îşi duce somnul de veci neamul meu, format din eroi şi oameni simpli, cu sentimentul că trăiesc încă într-un colţ de rai. Un loc care mă inspiră, plin de rituri şi mituri, de oameni credincioşi, de păduri şi munţi ce ascund în poienile lor adevărate basme. Oricât s-au străduit unii dintre scriitorii noştri, plecaţi în străinătate, să-şi părăsească limba în scris, până la urmă aceştia recunosc că cel mai bine trăieşti în faţa colii de hârtie în momentul creaţiei în propria limbă. „ N-aş fi abandonat nicicând limba noastră; mi se întâmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urâţenia nostalgică şi superba neglijenţă” spunea Emil Cioran. Şi tot el el adăuga: „Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract”.  Şi, pe aceeaşi linie, Matei Vișniec spune: „Cu cât scriu mai mult în franceză, cu atât mă fascinează mai mult limba română. De câte ori reîncep să scriu în limba română, redescopăr muzicalitatea limbii materne”.  

Având cuvinte de o frumuseţe aparte, ritmicitate şi muzicalitate, limba noastră este una dintre cele mai frumoase din lume. Într-un discurs susţinut de curând la Bistriţa, criticul Mihai Zamfir spunea că unii ar da averi să aibă o limbă aşa de frumoasă ca limba română. 

Păstrarea limbii române este ca un testament pentru scriitorul ce simte cu adevărat româneşte, dar şi pentru instituţiile de profil, fie ele grupări literare, Minister al Educaţiei, Academia Română, în Parlament nu este cazul, pentru că puţini sunt cei care nu pocesc limba română. „Felul în care am ajuns să ne vorbim limba ar trebui să fie grija și rușinea noastră de fiecare zi” spune Gabriel Liiceanu în revista Cultura. Cred într-o generaţie care va veni la conducerea ţării şi care va promova, prin proiecte concrete, limba română curată, însă, până atunci, noi trebuie să avem grijă să-i lăsăm moştenire acest tezaur şi să nu ştirbim din valoarea acestuia. Ce poate fi mai trist decât să vezi inconştienţa conducătorilor care nu doar că vorbesc incorect limba română, ci şi împrumută fel şi fel de cuvinte pe care le „românizează”. Măcar prin cărţile noastre, prin presa culturală (că la televiziuni nu e nădejde) să păstrăm o fărâmă de românism curat şi de calitate în aşteptarea unor vremuri mai bune în care să nu existe român care să nu spună, la fel ca Nichita Stănescu „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea”. 

 

 

Trăim vremuri în care anglicismele sunt la mare modă, mai ales după pătrunderea, până la sufocare, în viaţa noastră a reţelelor de socializare până în cel mai izolat cătun al ţării. Softurile unor reţele au o traducere proastă în limba română, astfel încât, vrând-nevrând (totuşi, să recunoaştem, nu suntem forţaţi), apelăm la engleză, pe care încercăm s-o asimilăm şi pe care o pocim în fel şi chip. Nu mai avem pauză de cafea, ci coffe-break, nu mai avem cursuri ci training-uri, nu mai avem duminică ci weekend, şi lista poate continua. Suntem la fel ca personajele lui Alecsandri care poceau franceza, în frunte cu Chiriţa şi al ei Guliţă care aducea mari satisfacţii mamei exeminatoare când îi testa cunoştinţele (“furculision” în loc de “furculiţă” şi “fripturision” în loc de “friptură”, sunt câteva dintre “franţuzismele” aplaudate de “cuconiţa cu fasoane”). Şi, poate, la fel ca Alecsandri, ce-a surprins perfect societatea în care trăia, unde snobii se dădeau mari francofoni, am putea să exploatăm şi noi, în creaţiile literare, acest aspect. Însă, cred că este de datoria scriitorilor să păstreze cât mai curată limba, care este pocită şi la televizor, care nu mai este vorbită corect nici măcar de conducători  (că doar acordurile de gen nu mai au importanţă), care este invadată de românii noştri care, după câteva luni petrecute în străinătate, vin acasă şi, vezi Doamne, şi-au uitat limba, pocind-o cu fel şi fel de „spaniolisme” şi „italienisme”. Episcopul Macarie al Europei de Nord spunea că în fiecare ţară există o mică Românie pentru că se află oameni din toată zonele, putând reconstitui provinciile noastre. Ce păcat, însă, că unii nu mai vorbesc româna cu copiii lor, astfel încât, odată cu o generaţie, se pierde transmiterea acesteia, nepoţii venind în vacanţe la bunici şi înţelegându-se cu aceştia prin semne. Ce poate fi mai trist? Este păcat că nu înţeleg că o limbă vorbită în plus este un punct câştigat pentru copil şi, dincolo de toate, trebuie să recunoaştem că, dacă-şi abandonează limba şi nu o predă, ca un testament, mai departe, nu este cu adevărat român. Preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, spune că "nu poţi fi român dacă nu vorbeşti româneşte, deşi poţi vorbi româneşte fără să fii român". Tocmai de aceea, măcar eu încerc să promovez în scris limba curată a poporului meu, fără anglicisme, însă, dacă se poate, cu cât mai mult neologisme şi regionalisme de o frumuseţe rară care, din păcate, dispar odată cu bunicii noştri.