Unirea cu Hristos în rânduiala Tainei Botezului

Dacă în timpul „lepădărilor de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toată slujirea lui şi de toţi slujitorii lui”, candidatul la botez a fost întors cu faţa către apus, următoarea fază a Botezului este „unirea cu Hristos” când este întors cu faţa către răsărit. Atunci când a privit spre apus l-a înfruntat pe Satana şi întunericul, când se întoarce către răsărit de unde răsare şi soarele se uneşte cu Hristos, lumina lumii.

La întrebarea preotului: Te uneşte cu Hristos?, catehumenul sau naşul răspunde: Mă unesc cu Hristos.

Întrebarea şi răspunsul se repetă de trei ori. Formula unirii implică deci mai mult decât o unitate psihologică. Este mărturisirea ataşamentului personal lui Hristos, angajarea în rândurile celor ce-L slujesc, un jurământul asemănător cu cel pronunţat de soldaţi. Această hotărâre este luată odată pentru totdeauna şi acest jurământ este pronunţat odată pentru totdeauna.

În concepţia creştină această decizie se traduce în mărturisirea credinţei care înseamnă adeziune, apartenenţă totală faţă de Cineva care trebuie ascultat şi urmat până la capăt.

Catehumenul mărturiseşte credinţa sa în Hristos „ca Împărat şi Dumnezeu”.

Acceptându-l ca Împărat şi Dumnezeu semnifică exact a decide să-L urmezi şi să-ţi dedici întreaga viaţă slujirii Lui, de a trăi după poruncile Sale. Tocmai de aceea, vechea mărturisire de creidnţă în Hristos constă în a-L mărturisi şi a-L proclama Domn (Kyrios), cuvânt care în limbajul religios şi politic al acelor vremuri implica ideea de putere reală şi absolută, cerând o supunere necondiţionată.

„Tu singur eşti Domn şi Dumnezeu” proclamă una din cele mai vechi cântări creştine – Doxologia mare – pe care noi o cântăm la fiecare Utrenie fără să-i înţelegem sensul sfidător faţă de toate puterile şi domniile pământeşti pe care-l implică.

A mărturisi că Hristos este Împărat înseamnă că împărăţia pe care a descoperit-o şi inaugurat-o nu este numai o împărăţie situată într-un viitor ceţos şi îndepărtat – dincolo de această lume – ci noi aparţinem acestei Împărăţii aici şi acum şi o slujim înaintea oricăror altor împărăţii. Apartenenţa noastră, după expresia lui Alexandre Schmeman, la oricare altă entitate în această lume, stat, naţiune, familie, cultură sau oricare altă valoare – nu rezistă decât în măsura în care aceasta nu contrazice şi nu diminuează cu nimic apartenenţa esenţială – fidelitatea noastră faţă de împărăţia lui Dumnezeu.

Faţă de loialitatea noastră cu privire la această Împărăţie, nicio altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, niciuna nu poate pretinde de la noi loialitate necondiţionată, nimeni nu este stăpânul vieţii noastre. Este foarte important de a nu aminti de acest lucru în epoca noastră, în care nu numai lumea în general, ci chiar şi creştinii dau adesea o importanţă absolută valorilor pământeşti – naţionale, etnice, politice, culturale – şi fac din acestea criteriul credinţei lor creştine, în loc să le subordoneze singurului lor jurământ absolut: acela pe care l-au rostit în ziua botezului, când s-au angajat în rândurile celor pentru care Hristos este unicul Împărat, unicul Domn.