Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România: Literatura este efigia tradiției

Varujan Vosganian: În primul rând, să lămurim chestiunea „culturii sub presiune”. S-ar lăsa sentimentul că ea, cultura, poate fi îngenunchiată și supusă. Nu, cultura este o permanență în ceea ce privește puterea omului de a izbândi. Cultura nu există decât dacă este victorioasă, pentru că în momentul în care arta este supusă, ea încetează să mai fie artă. Câtă vreme arta este victorioasă, nimeni nu o poate supune. 

De aceea, dacă ar fi să ne reîntoarcem și să descriem condiția umană din perspectiva stăpânirilor ei, acea descriere este a artei. Uitați-vă și la poezia scrisă în timpul regimului comunist. Poezia a fost una dintre marile izbânzi, ca să spunem așa, pentru că ea n-a putut fi îmblânzită. Există poeți și poezii care au rămas și care sunt o perpetuă dojană, un reproș la adresa oricărui spațiu concentrat. Și dacă faceți o listă a persoanelor așa numite „dizidente” din vremea aceea, o să vedeți că majoritatea lor erau scriitori, erau oameni din lumea artei.  În 1990 noi credeam că o să facem o lume nouă și că lumea nouă înseamnă un act de creație, un act artistic. Și mai toți oamenii de cultură importanți din România au intrat atunci în politică sau în spațiul civic care susținea elanurile politice. Eu, foarte tânăr pe vremea aceea, eram în Parlament, cu oameni precum Academicianul Caius Iacob, Ștefan Augustin Doinaș, Alecu Paleologu, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Ovidiu Genaru și atâția alții. Unii s-au dus către ceruri, alții s-au retras în ungherele lor. Politica suferă din cauza asta. Nu zic că un om de cultură e neapărat un mare om politic. Dar un om de cultură este, totuși, cineva al cărui teanc de cărți citite e mai înalt decât scaunul pe care stă și asta contează foarte mult în comportamentul uman.  Și acum despre Cluj: Clujul este fascinant din punctul ăsta de vedere. La Cluj nu s-a întâmplat în anii 90, ce s-a întâmplat, de pildă, la Târgu Mureș. Clujul a avut o aristocrație în care s-au întâlnit elitele diverselor etnii, poate că în  privința asta și Universitatea Babeș-Bolyai a avut rolul ei. Dar Clujul a rămas un model de conviețuire etnică și mai mult decât atât, și un model de cultură interetnică.  Avem o filială foarte puternică a Uniunii Scriitorilor. Avem în același timp și scriitori de limbă maghiară, aici, la Cluj și o viață culturală efervescentă chiar astăzi. O să discutăm, iar printre interlocutorii mei sunt atât de etnie română cât și de etnie maghiară și asta nu ne deranjează cu nimic. Chiar președintele Uniunii Armenilor din România, filiala Cluj, este pe jumătate ungur și cu toate astea, el poate să fie în același timp un foarte bun armean.  

Varujan Vosganian: Dacă ne întoarcem în secolul al XIX-lea, putem spune că politica românească s-a născut din cultură. Sigur, se spune că poporul român s-a născut creștin. E o legendă, ne place și ne face bine la urma urmei, pentru că ne creează niște repere niște coordinate, o datorie morală. Cert este însă, că politica s-a născut din cultură, aproape că nu există un om politic important din perioada pașoptistă și din perioada făuririi statului modern românesc, care să nu fi fost un scriitor: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Titu Maiorescu… 

Gândiți-vă, de pildă, că unul dintre partidele fundamentale pentru acea vreme, Partidul Conservator, s-a născut dintr-un cerc literar, cel al Junimii. Academia Română s-a născut în primul rând, ca societate literară. Pe vremea aceea, discursurile parlamentare erau spectacole, oamenii veneau ca la teatru, se așezau în loje și dacă discursul unui Take Ionescu, „Tăchiță, gură de aur”,  nu se termina până la opt seara, el continua la matineu. Iar spectatorii se grăbeau să-și ocupe locurile în lojă. Și în perioada interbelică această tradiție a continuat. Ce să vă spun? De Nicolae Iorga, de pildă, de Octavian Goga, de toată mișcarea vieții românești care a avut și ea implicațiile politice. 

Apoi, diplomații nostri Lucian Blaga sau Mircea Eliade, Duiliu Zamfirescu, care a fost și președintele Camerei Deputaților. Am avut în secolul XX și primari ai capitalei, ca, de pildă, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Iar în anul 1914, ca să vedeți care era nivelul de educație al clasei politice, când a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia, care a decis poziția României în Primul Război Mondial, regele Carol I a spus: „pentru că nu stăpânesc așa bine limba română și aș vrea să înțeleg nuanțele, vă rog să ținem Consiliul de Coroană în limba franceză”. Unul singur, Vasile G. Morțun nu știa chiar așa de bine franceza. Restul, toți s-au descurcat foarte bine. Cum ar fi un Consiliu Suprem de Apărare a țării astăzi, în care președintele să spună: „Hai să vorbim în limba franceză sau în engleză”? După al II-lea Război Mondial, cultura a început să fie disprețuită, a început să fie ignorată sau folosită ca un instrument al autorității, ceea ce, după părerea mea, este cel mai grav atentat la adresa demnității culturii. Unii scriitori s-au aliniat noilor tendințe, s-au înstrăinat de propriile opere. 

Din fericire însă, a venit o nouă generație, care s-a bucurat de deschiderile deceniului, s-a reîntors la valorile estetice și la Marea Literatură. După 1990, suntem stingheri noi scriitorii. Din păcate, trebuie să recunosc, că nu mai jucăm în societate, rolul pe care îl jucam altădată. DE aceea, unul din primele puncte ale proiectului actual, este reașezarea rolului scriitorului în societatea românească. El trebuie să fie respectat și să fie în conștiința publică. La asta trebuie să ajute și manualele. Dacă deschizi manualul de română, ai impresia că de la 1970 nu s-a mai scris nimic în România. Ar trebui în același timp, așa cum există o politică energetică, o politică de inteligență artificială sau o politică de securitate, să existe și o politică culturală, pentru că până la urmă, cultura le unește pe toate. Ea este adevăratul loc în care securitatea națională a unei țări, care înseamnă până la urmă identitate și modul în care și-o apără, ar trebui să aibă un rol de preeminență.  

Varujan Vosganian: Ramona, dacă te duci într-un liceu și intri în cabinetul de literatură și apoi în cel de istorie, și scoți portretele scriitorilor din cabinetul de istorie, s-ar putea ca pereții să rămână aproape goi. 

În România literatura a fost  cauză pentru români, pentru oamenii politici și nu numai. Gândește-te că analiștii politici din vremea aceea se numeau Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și la nivelul acesta se discuta despre clasa politică. E drept, cu o anumită ironie și cu neînduplecare, dar totuși politica era la un nivel la care o duseseră cei care se îndeletniceau cu ea, adică adevărați oameni de cultură. Și ceea ce este cel mai important e că a fost o politică patriotică. Oamenii aceștia au clădit România modernă și au încercat să clădească un anumit tip de mentalitate, de emancipare. 

Noi, Uniunea Scriitorilor din România suntem implicați acum într-un proiect împreună cu Academia Română, în care sărbătorim un centenar de la apariția cărții lui Eugen Lovinescu, „Istoria civilizației române moderne”, în care să reluăm discuția despre destinul României, despre ceea ce ar trebui să fie acest popor și la ce distanță suntem de propriile idealuri. Nu vedeți, e un lucru straniu? 

În ultimii douăzeci de ani, indicatorii nivelului de trai au crescut spectaculos. Cu toate astea, dacă îi întrebi pe români, peste 70 % dintre ei spun că mergem într-o direcție greșită, fără să lămurească foarte clar care e direcția bună în care trebuie să mergem, ceea ce înseamnă că tranziția este, în mod esențial, un proces cultural. Ea nu se va termina nici în monitoarele oficiale, cu rezultatele alegerilor, nici în memorandumurile cu Fondul Monetar Internațional sau în evaluările Comisiei Europene. Ea se va încheia atunci când mentalitățile vor evolua, când cuvântul cheie, care e „responsabilitate”, va trece de la transferul de responsabilitate din perioada comunistă, în care oricine altcineva era de vină, mai puțin Partidul Comunist, la delegarea de responsabilitate de astăzi în care așteptăm confirmarea din străinătate, la asumare de responsabilitate care înseamnă să-ți asumi destinul împreună și uneori împotriva a ceea ce se întâmplă în jur, pentru că nu întotdeauna, alții îți vor binele sau nu ți-l vor pe măsura în care tu ți-l vrei singur.  

Varujan Vosganian: Poporul nostru este greu încercat. Astăzi există o lipsă de solidaritate, de empatie, de compasiune, pe care o resimțim. Chinezii, un popor atât de diferit, de la uigurii din pustele mongole și până la cei din Mările Galbene, au reușit să se păstreze pentru că cineva a spus: „uite, ce avem toți în comun: când privim o pasăre, toți vedem pasăre și atunci au făcut o ideogramă care schematiza o pasăre. Au făcut un alfabet de ideograme care a ținut poporul chinez unit până astăzi. Nouă ne trebuie aceste ideograme culturale, ne trebuie simbolurile pe care să le acceptăm cu toții și cu care să mergem înainte. 

Dacă întrebi evreii despre holocaust, din toată lumea îți vor spune la fel, dacă întrebi oamenii despre genocidul armean, vor vorbi la fel. Dacă întrebi românii despre comunism, s-ar putea să găsești răspunsuri diferite. Afli cu tulburare, că acest regim comunist nu a fost o traumă comună pentru întreg poporul român și de aici multe-multe lucruri. Și aici am să fac o mărturisire de conștiință: inclusiv faptul că noi, generația mea, a copiilor născuți după război, noi am eșuat în 1990. Noi, în loc să explicăm românilor ce urmează să facem în următorii cinci ani, întrebam obsesiv ce ai făcut în ultimii cinci ani, în loc să încercăm să descâlcim viitorul, încercam să limpezim trecutul. Noi am intrat cu spatele pe poarta cea mare a lumii celei noi și, jucând în deplasare pe terenul celor care conduseseră până atunci, firește că n-am avut nici o șansă. Eram într-un fel de „cruciada copiilor”, o cruciadă a inocenților. Ei se cunoșteau, știau pe ce butoane să apese, erau fanatici, pentru că trebuiau să se apere. Noi aveam speranță și speranța nu naște niciodată fanatisme. Așadar, am pierdut acel moment important și asta a avut consecințe și în ceea ce a urmat.  

Iar acum, vedeți? Vulnerabili sunt copiii nostri, care nu au cunoscut comunismul și care, din cauza asta, sunt mai vulnerabili la năravurile comuniste de care noi știm să ne apărăm. Așadar, suntem într-un moment de răscruce acum și care este de răscruce și pentru că ne situează într-o poziție delicată pe continentul european, la frontiera dintre Est și Vest, într-o paradigmă a unei economii fracturate și nu globalizate, într-o Europă pe care unii nu știu încotro s-o ducă, dacă s-o ducă într-o Europă a Națiunilor sau într-o Europă Federală. România trebuie să aibă propria poziție și cel mai important, iar asta o spun ca fost ministru de finanțe al României, noi trebuie să avem centru de greutate în interiorul țării. România are acum o economie concavă, nu convexă. Adică, multe decizii se iau în afara țării. Sistemul bancar, în mare parte, este are centrul de decizii în afară, la fel industria de automobile, cea siderurgică, metalurgică, IT-ul. Toate acestea au centrul de greutate în afara țării. 

Noi nu avem un proiect pe care să-l ducem de la început până la sfârșit. Economia noastră e mai degrabă o buclă sau o verigă a unor lanțuri din străinătate. Când eram ministrul economiei, în anul 2013, sindicatele erau în grevă și uzinele Renault voiau să mute „Dacia” la Fes, în Maroc. A trebuit să facem un mare efort diplomatic ca să îi convingem să renunțe, inclusiv încercând să-i potolim pe sindicaliștii noștri. Cu asta, am vrut să vă arăt că România nu este încă stăpână pe propriul destin și nu are o suveranitate rotundă, câtă vreme nu are propria industrie, câtă vreme nu are propria capacitate de a-și acoperi deficitele din resurse proprii. Și  această concavitate din domeniul economic, are un corespondent și în plan literar. N-o să credeți, dar atunci când vorbim de deficit, ar trebui să vorbim și despre deficitul de literatură, în primul rând în plan intern, între ce se traduce și ce se tipărește din literatura autohtonă. 

Trebuie să știe cititorii dumneavoastră că peste 90 % din cărțile care se vând în România sunt traduceri. Adevăratul protagonist al literaturii române e traducătorul, nu scriitorul. La asta se adaugă și deficitul comercial, adică cât exportăm și cât importăm. Noi nu exportăm aproape deloc literatură, sunt vreo doi-trei scriitori pe care Institutul Cultural Român și statul român îi sprijină, dar greșește pentru că trebuie să fie mai mulți, cel puțin 10-15-20 de scriitori care să fie susținuți, ca să dea impresia de consistență literară. Ei bine, asta arată că avem nevoie și de o strategie culturală, este fundamental să o avem. Noi deja lucrăm la asta, începând de la de la o comisie care să discute chestiunea manualelor cu Ministerul Educației, până la susținerea prin programe naționale a literaturii, a achizițiilor de carte către biblioteci, care nu se mai fac în România de astăzi, până la un anumit sistem de sponsorizare și mecenat care să fie încurajat de către stat. Instituția agentului literar nu există în România, scriitorii nu sunt deloc protejați. 

Dacă vă uitați în fișele de cost pe care le fac editurile, regăsești tiparul, tehno-redactarea, distribuția, singurul pe care nu-l trec este dreptul de autor, singurul care lipsește din costurile cărți este scriitorul. Lui i se dă cică 8 % sau 10 %, dacă scriitorul e mai mare, dar editurile nu îi dau în permanență date cu privire la nivelul vânzărilor și cel mai adesea, rămâne dezinformat și păgubit. Scriitorul este într-o poziție foarte vulnerabilă. Nici un om nu trăiește din scris astăzi în România, cu rare excepții și mai ales nu dintre cei mai buni. A fi scriitor astăzi în România este un fel de muncă în folosul comunității. Nu vreau să cobor până într-atât, să spun că noi culegem frunzele uscate de pe trotuare. Vreau doar să spun că este un act de generozitate din partea scriitorului. El scrie, ce-i drept, și dintr-o vocație interioară, dar el mai mult dăruiește decât primește și poate în asta constă și noblețea literaturii de astăzi. Dincolo de asta, omul de cultură, scriitorul trebuie să aibă o poziție mai importantă. Știți de ce? Cultura este singura îndeletnicire umană care învinge, fără să lase în urmă învinși? Singura care cucerește, fără să umilească? Un om învins prin cultură, nu-ți devine dușman, îți devine prieten. Este, ca să zic așa, o conjurație fericită a celor învinși. De aceea, cultura trebuie să fie o formă de dialog. În societate nu mai vorbim de faptul că dialogul cultural readuce tradiția și evită abaterile care sunt în vest atât de frecvente astăzi, în sensul uniformizării și a neantizării identității umane.  

Varujan Vosganian: Cred că, în privința asta, Uniunea Scriitorilor din România trebuie să se deschidă mai mult către cei tineri. E o fractură astăzi, mulți tineri au impresia că Uniunea Scriitorilor e o moștenire stalinistă, că este centralizatoare și constrângătoare. Eu, dincolo de apelul pe care-l fac către tineri, vreau să le spun că Uniunea Scriitorilor nu doar că nu e deloc stalinistă, ea s-a înființat în 1908 și între cei mai importanți președinți pe care i-a avut a fost Liviu Rebreanu în perioada interbelică. 

Scriitorii au simțit nevoia să aibă o voce unică în fața autorităților. Dacă nu am fi avut această voce unică, numeroase drepturi pe care le-am câștigat, de la timbrul literar și până la finanțarea revistelor de literatură, nu le-am fi putut avea. Vocea unică este importantă și pentru că în acest fel ea devine mai puternică și pentru că ea rezumă în unicitatea ei lucrurile cele mai importante, lăsând în spate dezbaterile dintre scriitori. Un președinte de Uniune nu trebuie să intre în dispută cu alți scriitori, pentru că e pus să-i apere pe scriitori, nu să-i învingă. De aceea, eu n-am răspuns puținelor atacuri de după moartea academicianului Nicolae Manolescu. N-am răspuns nici unuia, pentru că înțeleg că orice autoritate naște o reacție, un principiu pe care l-a consacrat Isaac Newton. Înțeleg asta, mai ales că am făcut politică atâta vreme și aș vrea să existe în breaslă o stare de conciliere, o stare de dialog, astfel încât să putem să avem consistența necesară pentru a convinge și pe alții, după ce ne-am convins noi înșine, de menirea noastră în societate. Și credeți-mă, menirea unui scriitor nu e doar aceea de a scrie și de a-și pune cărțile în librării. Menirea unui scriitor este și de a vorbi. Avantajul vorbirii în fața scrieri este că vorbești și celor grăbiți, vorbești și celor care nu vin în întâmpinarea cărții, dar au neliniști care trebuie domolite. A vorbit și a scrie sunt două dimensiuni ale scriitorului, chiar dacă vorbirea se risipește mai repede decât scrierea.  

Eu cred în viitorul cărții, eu cred în consistența cărți în fața oricărei constrângeri. Gândiți-vă că imperiile s-au risipit, armatele s-au destrămat și cetățile s-au prăbușit, dar cărțile au rămas. De la tăblițele de argilă, de la ninive și până la e-book urile de astăzi, ele au rămas. Și, dacă faci o listă a cărților interzise, de la „Divina comedie” și „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio sau „Povestirile din Canterbury” a lui Geoffrey Chaucer ori și până la Roy Bradbury, Aleksandr Soljenițîn sau alții, ai să vezi că, deși numai cărțile au fost distruse sau interzise, autoritățile n-au câștigat niciodată în fața lor. Și de aceea, mai mult decât armele, cărțile trebuie să ne ajute să învingem, chiar dacă trebuie să începem prin a ne învinge pe noi înșine.  

Varujan Vosganian: În primul rând, cartea însăși este o tradiție pentru români. Cred că nu există niciun eveniment important în istoria noastră care să nu se reflecte în literatură. Eu glumeam odată la un curs la ASE, spunând că aș putea să predau economia politică și tranziția de la feudalism la capitalism și apoi destrămarea capitalismul, cu romane de Balzac, de Zola, de Anatol France, de Lampedusa și așa mai departe. Asta aș putea face și în România, de la Nicolae Filimon și Duiliu Zamfirescu până la Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu sau Marin Preda. Dar dincolo de asta, cea care oferă explicații este în primul rând literatura, pentru că știți, literatura emoționează. Istoria este searbădă, în istorie morțile sunt statistici: au murit cinci milioane de evrei în Holocaust, o cifră urmată de șase zerouri. Dacă te duci la Yad Vashem și vezi în camera aceea, cum ca o psaltire neadormită se pronunță numele copiilor morți, abia atunci înțelegi că literatura dă nume suferinței. 

În literatură, moartea n-are zerouri. De aceea, literatura este foarte importantă, pentru a lărgi și aprofunda conștiința națională, ca avatarul reflectată în fiecare dintre noi și la rândul ei, o reflectare vectorială a noastră, a tuturor. Literatura este chivotul tradiției și când spun asta, mă refer și la dimensiunea ei religioasă. Să știți că Biblia nu a avut impactul acesta extraordinar doar pentru faptul că era izvor de credință, ci și pentru dimensiunea ei poetică. „Cartea lui Iov” este probabil primul mare poem liric din istoria omenirii. „Ecleziastul”, „Cântarea Cântărilor” au valoare literară extraordinară. Literatura este chivotul, este ceea ce noi avem mai sfânt și ducem din generație în generație. E pecetea, efigia noastră ca români în această lume, ca români cu amestecul nostru de latinitate și ortodoxie, care este unic în lume.   RM: Tocmai de aceea, cred eu, ca un cititor onest, că Uniunea Scriitorilor din România trebuie să vină în spațiul public mai des. Varujan Vosganian: Ieri am avut o gală foarte frumoasă și consistentă la Alba Iulia, „Gala Poeziei” românești și chiar asta le-am spus colegilor mei: „stânca e foarte puternică, dar în același timp și foarte sfioasă însă, pentru că ea nu te poate atinge, ea trebuie să se lase atinsă. Dar noi, scriitorii, nu trebuie să fim ca o stâncă. Noi trebuie să mergem în sensul acestei atingeri, trebuie să coborâm în societate, să lăsăm sentimentul că ne pasă de interlocutorul nostru, care este cititorul. Da, aveți dreptate! Ca cititorul să se apropie de scriitor, trebuie ca distanța să se micșoreze și prin disponibilitatea scriitorului de a ieși din spațiul lui față de hârtia albă și din spațiul propriei imaginații, să nu alunece într-un onirism egocentric, ci să fie parte a societății care, până la urmă, l-a creat.  

Varujan Vosganian: Uite, relația cu diaspora este extrem de delicată. De ce e delicată, pentru că, până acum cel puțin, noi nu am reușim să creăm ceea ce se cheamă „fiii exilului”. Am avut un experiment care a eșuat, tocmai pentru că a reușit. Am întrebat mii de oameni: cunoașteți vreun român din diaspora, care nu-i născut în România sau în ținuturile istorice? Vreți să vă spun că nimeni nu știa numele niciunui român care nu-i născut în România. Știu că sunt mulți români din diaspora, născuți în România și pe care îi cunoaștem: de la „micuța Picasso” până la Jonny Weissmullër, sunt și unii care sunt fii exilului, cum ar fi Milton Fridman sau Edward Robinson sau Beth Davis, dar ei nu sunt deloc români. 

Întrebarea mea era legată de oameni care să conteze în cortexul cultural românesc, cum ar fi, de pildă, Albert Einstein sau Isaac Bashevis Singer pentru evrei sau cum ar fi Charles Aznavour pentru armeni sau, cu toată modestia, Varujan Vosganian. Am ajuns la concluzia tulburătoare că nu există așa ceva, că cei care au plecat înainte de al doi-lea război mondial, cei care au plecat în exil în perioada comunistă, nu și-au educat copiii de o manieră care să îi lege de pământul care le-a plămădit părinții. Cunosc un singur caz, Nicolae Rațiu, băiatul lui Ion Rațiu, care a făcut o fundație la Londra, cu care a ajutat pe români. Asta înseamnă că avem o mare responsabilitate, mai ales acum, când au plecat atâția români, să nu lăsăm sentimentul că legătura lor cu pământul natal a fost doar geografică.   

Varujan Vosganian: E adevărat, chiar și eu am vizitat comunități românești care o vreme, până și-au construit propria biserică, au împrumutat altare ale altor biserici, și-au adus catapetesme ca niște paravane pe care le-au pus în timpul slujbelor. Preoți destoinici, într-adevăr! Biserica trebuie să meargă mână în mână cu literature, credeți-mă! Pentru că nu există credință fără emoție și nu există emoție fără credință. Sigur că literatura nu pune concluzii, literatura nu este o școală în care dascălul îți spune ce e bine și ce e rău. În clipa în care arta ar pune concluzii, arta moare. 

Pentru că a pune concluzii înseamnă să faci pamflet, să faci declarație politică. Practic, să nu ai nevoie de cititor. Literatura este o mărturisire și cititorul este cel care judecă. De aceea, e nevoie de cititori, dar literatura fără religie nu poate să meargă, chiar dacă uneori își face propria religie. Dar vedeți, e o religie ciudată pentru că e singura religie în care creatorul ei e cel care moare. Cartea rămâne, cartea se eliberează, cartea, în mod paradoxal, supraviețuiește tocmai pentru că se rupe de tine. Singurul care moare în această religie care literatura este creatorul.   

Varujan Vosganian: Mesajul către scriitori este unul care pornește de la ideile pe care le-am discutat aici, de la rolul scriitorului în societate, de la rolul pe care trebuie să-l aibă autoritățile de stat în elaborarea unei politici culturale în colaborare cu noi, de la accesul mai mare al tinerilor, de la crearea unei solidarități de breaslă. Dar apelul meu către scriitori în primul rând, este acela de a nu avea complexul literaturii mici. 

Eu nu am niciun complex că sunt român. Sigur, sunt și armean, poate și asta mă ajută, dar nu am niciun complex. Vedeți, dacă te uiți la doi munți, știi care e mai înalt, dacă te uiți la două fântâni, nu știi care e mai adâncă. Trebuie s-o guști, ca să vezi din răcoarea apei și din limpezimea ei de apă vie, care este mai adâncă. Așa și cu culturile, trebuie să cunoști. Problema literaturii române este că nu e îndeajuns cunoscută. Și aici trec la apelul meu către autorități, care trebuie să ajute. De ce trebuie să ajute autoritățile literatura contemporană, într-o lume a pieței libere și concurențiale? 

La Cluj, de exemplu, sunt scriitori de mare calibru. S-o luăm, de exemplu, pe distinsa Florina Ilis, o romancieră foarte înzestrată, care mi-e foarte dragă și care a făcut multe apeluri să modernizăm biblioteca centrală universitară. Pui romanul Florinei Ilis pe tarabă împreună cu alte romane de la „Decameronul” și până la Ulrich Beck, Max Frisch sau Soljenițîn și așa mai departe. Păi, dacă pui un romancier român să concureze cu toată literatura universală, cu Cervantes cu și Shakespeare, este concurență neloială la urma-urmei. Și mai e ceva, vedeți o carte care apare în România, este o carte nouă, pe când o carte care se traduce deja o carte validată, ea e la altă categorie decât „new entry”, decât debutantul.  Toate lucrurile astea presupun o tentativă de a echilibra competiția și aici vine rolul statului de promovare, de achiziții de carte și așa mai departe…asta, în ceea ce privește pe scriitor. În ce-l privește pe cititor, e același apel pe care îl fac cei care produc telemea, cei care produc mezeluri: mănâncă românește, comport-te românește, ai încredere în cultura română și scriitorii români. Până la urmă, literatura mai presus de orice altceva, mai presus chiar și de politică, este o relație de încredere, o relație foarte fragile, ca legăturile de covalență din apă. Da, e o relație de încredere. Ai văzut un nume pe copertă, cumperi cartea pentru că știi de autor, a simți că gândește ca tine, numai că el o formulează într-un fel în care tu n-ai fi reușit niciodată. Și atunci îl cumperi mai departe, pentru că îți place să-l asculți. 

A deschide o carte e o formă de dialog și cu cei morți. și cu cei vii. Până la urmă, e un gest de smerenie. Recunoști că nu ești rotund, nu te poți rotunji, așa cum nu te poți odihni, dacă nu ții mâinile în poală și nu întregești cercul sângelui, nu te poți întregi, dacă nu iei o carte în mână.