Vasile Bădăluţă, manager Romanian Journal, New York: Mă bucur că am pus şi eu o cărămidă la imaginea României în America

Rep.: - Eu citesc de o perioadă ziarului dumneavoastră, îl mai primim de la părintele Theodor Damian şi în ţară. Mă bucur să vă cunosc, iată, în metropola americană. Văd că românii au un ziar care le aduce veştiile în limba română. Este mare lucru să citeşti şi în româneşte, să nu îţi pierzi cu totul identitatea în această lume mare. Cum stăm la capitolul presă românească în New Yok?
Vasile Bădăluţă: - Eu n-am fost ziarist în România, de profesie sunt economist. Însă, n-am putut uita ceea ce sunt, nu mi-am uitat limba, de aceea m-am implicat într-un asemenea proiect, să aduc prin media spiritul românesc în mijlocul comunităţii noastre. Dacă nu eşti atent, America este un ocean în care te pierzi. Ceea ce am reuşit să fondăm radio, ziar, televiziune, în limba română a pornit de la gândul aşezat şi pe frontispiciul ziarului „Un american bun nu-şi uită originea etnică”. Am iubit şi iubesc America, dar nu uit de România. Altfel spus, America este o soţie frumoasă, dar România a rămas mama. Nu pot să schimb asta niciodată. Pentru mine România este şi va rămâne mama, iar America este o soţie frumoasă pe care sunt bucuros că am întâlnit-o.
Rep.: - Cum se vede „mama” România de aici, de peste Ocean? Cum văd americanii România?
V.B.: - Este o întrebare foarte grea pentru un român care n-a uitat că este român, chiar dacă este în America, care se bucură şi se întristează. Se bucură prin amintiri, se bucură pentru ceea ce s-a schimbat în România, dar se întristează când vede că a rămas mult în urmă faţă de celelalte naţii. Pentru un american, îmi pare rău să vă spun, nu contează. Când aveam televiziunea, m-am dus cu camera pe 5th Avenue, şi am întrebat unde este România. Din cinci americani, doar doi au ştiut că este în Europa, ceilalţi nu. Consider un lucru este ceva negativ pentru America. Aşa cum era şcoala românească pe vremea lui Ceauşescu, era şcoală. Nu este posibil să spui că România este în Africa sau mai ştiu eu pe unde. Dar m-am bucurat şi mă bucur mereu, de 25 de ani, când la televiune văd „Roumanian voice”, adică vocea României. De fiecare dată îmi creştrea inima. Sunt enorm de multe posturi de televiziune aici. Îmi doream să spun ceva frumos despre România, dar din păcate, după revoluţie s-au spus doar lucruri urâte. Este ruşinos. Dar timpul trece şi mă bucur că am contribuit şi eu, prin televiziune, de unul singur, fără niciun ajutor, la păstrarea obiceiurilor străbune. Dar, din păcate „tradiţia” românilor se păstrează şi aici. Cum se ridică unul, ceilalţi îl trag în jos. Am mers mai departe şi mă bucur că am pus şi eu o cărămidă la imaginea României, atât prin radio, cât şi prin televiziune şi presă.
Rep.: - Cât de greu este astăzi să păstrezi un ziar print?
V.B.: - Datorită progresului tehnicii în domeniu este greu. Dar suntem prezenţi de 25 de ani pe piaţa americană, axaţi mai mult pe viaţa comunităţii româneşti de aici, ce numără peste un milion de români, iar cu Canada mult mai mult. Nu uităm nici de ştirile din ţară, cu care îi ţinem la zi pe cititori. Aşa că şi cititorii sunt alături de noi, ne sunt fideli şi le mulţumim pentru acest lucru. Împreună am reuşit să păstrăm acest ziar.
Rep.: - Ştiu că aţi adus foarte mulţi artişti care au ţinut concerte aici, ştiu că de câte ori le era dor la românii din America de un mare cântăreţ sau de muzica noastră, dumneavoastră făceaţi în aşa fel încât aceşti să vină aici, cel puţin la Revelioane, la sărbătorile mari. Câteva cuvinte despre acest lucru.
V.B.: - Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar aici, ca să aduni românii, când unul stă la câteva sute kilometri distanţă faţă de altul, este foarte greu. Dar Dumnezeu m-a ajutat. De multe ori am adus aici, la New York, 700-800 de români, uneori chiar şi 1000 la câte un concert. La 24 ianuarie, Ziua Unirii, după Revoluţie, la un 1-2 ani, n-o să uit niciodată, a fost o minune. Într-o sală mare de 1000 locuri, am avut 960 de români, atunci încă nu aveam restaurant, doar acea sală închiriată, erau vreo patru cercuri concentrice la Hora Unirii. Aproape toţi plângeau, deşi la Hora Unirii trebuia să fii fericit. Plângeau pentru că au reuşit să se adune, pentru că până atunci românii se fereau unii de alţii. Pe urmă i-am adus pe toţi artiştii mari – Stela Popescu, Alexandru Arşinel şi mulţi alţii. Sunt de 33 de ani în America şi timp de vreo 25 de ani i-am adunat pe români, fapt care m-a bucurat enorm. Sunt foarte mândru că eu, un bucovinean rătăcit, care am fugit din ţară, de necazurile de acolo, am emisiuni la radio în limba română. Vă daţi seama cât de bună este această ţară să mă lase să promovez aici emisiuni de radio şi televiziune în limba română. După cum v-am spus, eu iubesc America, dar nu uit România cât trăiesc. După emisiuni, luam caseta, mă închideam în maşina mea şi o ascultam. Îmi începeam emisiunile cu Dumitru Fărcaş, după care puneam în introducere „Rapsodia” lui Enescu. Mă uitam la lumea care se mişca în New York şi avem impresia că toţi trebuie să asculte „Rapsodia” lui Enescu, mă gândeam că toată lumea aude semnalul de începere a emisiunii mele. Cum spuneam, nu poţi uita ceea ce eşti, un bun american nu-şi uită originea etnică, o expresie frumoasă al lui Abraham Lincoln. Avem o ţară frumoasă şi, indiferent că suntem bucovineni, ardeleni sau moldoveni, toţi suntem români până la urmă.
Rep.: - Un mesaj pentru românii de acasă, de aici, din America.
V.B.: - Nu ştiu dacă sunt în măsură, dar vreau ca fiecare român să fie mândru de ceea ce este şi sper să vină şi rândul neamului meu să mă mândresc cu el, nu doar să roşesc pentru ceea ce se întâmplă în România.
Rep.: - Vă mulţumesc.

Comentarii

10/01/18 11:49
iluc ion

asi dori sa aflu nr de tel a domnului Vasile Badaluta

30/01/18 14:14
cristinaroznovat

sunte ti un om deosebit un roman adevarat care nu a uitat niciodata de unde a plecat va felicit pentru ce ati realizat va doresc multa sanatate

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5