Grigore Culian, manager New York Magazin: În Statele Unite nu poţi răzbi prin minciună şi impostură

Rep.: - Am văzut, la New York, o comunitate unită, cel puţin aparent. Vreau să-mi spuneţi câteva cuvinte despre întâlnirile românilor de aici.

          Grigore Culian: - Circulă o poveste ireală, nu ştiu de cine inventată, că românii ar fi dezbinaţi, lucru total neadevărat. Cei care au ajuns aici, în America, şi au realizat ceva, sunt oameni uniţi, se respectă şi fac tot ce este bine pentru ei şi pentru comunitate. Cei care nu au reuşit nimic sigur că stau în colţ şi critică, tocmai din cauză că nu sunt în stare să facă nimic. În ceea ce priveşte numărul românilor de aici, nimeni nu ştie cu exactitate. În cifre neoficiale, sunt cam 250.000. Dacă ar fi să ne uităm la recensământ, care în America se face la câţiva ani, nu şi-au recunoscut entitatea română, în toată America, decât vreo 40.000. Altă cifră nereală şi irelevantă, pentru că sunt oameni care sunt la a doua sau a treia generaţie în Statele Unite, care nu mai vorbesc româneşte, şi aici aş vrea să subliniez faptul că preotul Theodor Damian, dar şi alţi preoţi din comunitatea noastră, se luptă ca românii care sunt născuţi aici să vorbească limba română, prin şcoli duminicale, prin tot felul de activităţi, cărţi şi aşa mai departe.

          Rep.: - Un rol important în păstrarea limbii române – scris şi citit -  îl are şi ziarul dumneavoastră „New York Magazin”. Cum v-a venit ideea să scoateţi un ziar în America?

          G.C.: - Eu am lucrat la cel mai vechi ziar românesc, „Micromagazin”, dar din nefericire, patroana ziarului a murit de tânără, la 46 de ani. Eram „omul bun la toate”, la corectură, distribuţie, fotografie, reportaj. Dar mi-a plăcut foarte mult. Eu sunt muzician profesionist de profesie, am cântat în celebra formaţie „Romanticii”, la contrabas, şi până la urmă am ajuns la concluzia că meseriile se completează una pe cealaltă, fiindcă în presă e foarte important să fii liber. Din cariera mea muzicală de peste 20 de ani am învăţat că nu poţi păcăli pe nimeni. În muzică trebuie să urci pe scenă, să cânţi, să performezi. Dacă oamenilor le place ce ai cântat te aplaudă, dacă nu, te huiduie. Mi-a plăcut ce am făcut la ziar, chiar dacă făceam munca de jos, iar când a murit patroana, fiica mea mi-a spus „Fă-ţi ziarul tău, pentru că văd că îţi place”. M-am dus la New York Times şi am luat cursuri de management şi politică editorială, tehnica interviului şi aşa mai departe. Aşa am ajuns să facă ziarul meu şi, iată că, în aprilie anul viitor se fac 20 de ani de când fiinţează acest ziar, cel mai vechi ziar românesc. Nu ştiu dacă e cel mai bun, dar când spui cel mai e bine să-ţi cântăreşti cuvintele. Adică, trebuie să ai argumente pentru asta. Nu poţi să spui că e cel mai bun, cel mai citit, nu, dar poţi să spui că e cel mai vechi, pentru că ai documente şi arhivă cu care poţi dovedi acest lucru. Am o colaborare foarte bună cu Cornel Nistorescu de la ziarul „Cotidianul” ce îmi trimite mereu materiale din ţară. La rândul meu, scriu editoriale în acest ziar. Din nefericire, cei care fac ziare româneşti în America, şi probabil şi în alte ţări din Europa, nu se educă în acest domeniu. Fac acest lucru part-time. Jurnalistica este o meserie de 24 de ore din 24. Nu cred în povestea că lucrez la o companie de asigurări în timpul zilei şi seara fac presă. De ce?  Pentru că informaţia se schimbă de la o oră la alta, iar subiecte găseşti tot timpul. Astfel că, e nevoie să citeşti tot, chiar dacă publici doar 5% din ceea ce citeşti, dar eşti informat şi este ca un puzzle, ca un joc cu figurine. Trebuie să pui lucrurile cap la cap, să analizezi ce ai citit, să le pui la un loc, într-un anumit context, să faci ordine între ele, să le redactezi şi să le pui în ziar pentru ca oamenii să fie informaţi corect. Dacă ai scăpat un eveniment, o lege care a apărut şi a doua zi n-a mai fost votată, ştirea nu mai este valabilă. Trebuie să urmăreşti asta. Aici, în America, cei care fac presă o fac part-time. Eu sunt o excepţie pentru că am reuşit să ţin ziarul pe linie de plutire, în primul rând financiar, chiar dacă am fost nevoit la un moment dat să iau publicitate de la vrăjitoare. Dar să ştiţi că această activitate în Statele Unite este legală. Este o meserie. Dacă mergeţi pe stradă, în orice colţ al New York-ului veţi vedea cărţi de tarot şi magie albă. Dacă afacerea este legală, a face publicitate în interesul ziarului, mi se pare o activitate cât se poate de corectă.

          Rep.: - Din ce trăieşte ziarul? Din vânzare, din publicitate...

          G.C.: - N-am acceptat niciodată să ţin ziarul numai din publicitate. Pentru că „susţinerea” înseamnă automat să cedezi, să negociezi anumite principii, ori eu fiind de origine etnică armeană, noi suntem recunoscuţi că negociem orice în afară de principii. Când faci jurnalistică aici, în America, trebuie să acţionezi după principii. Chiar dacă am preferinţe în politică nu le ascund după finanţări false. Pur şi simplu, New York Times, de exemplu, sau Washington Post sau Wall Street Journal, atunci când sunt alegeri prezidneţiale pentru Congres, sprijină vizibil, pun pe prima pagină. Spun pe faţă că ei îl sprijină pe Hillary Clinton sau pe Donald Trump. Nu te obligă nimeni să votezi cu unul dintre aceşti candidaţi, dar faptul că ziarul îşi expune transparent opţiunea politică mi se pare foarte corect.

          Rep.: - La noi, dimpotrivă,  se spune că trebuie să echidistant.

          G.C.:- Echidistanţa este o minciună fabricată şi preluată de cei care nu ştiu ce înseamnă această meserie. Nu există echidistanţă în presă. Sigur că, a prezenta o informaţie eronat cu bună intenţie ţine de nişte reguli de jurnalistică esenţiale. Practic, publici un fals, dar în rest nu există echidistanţă. Echistanţă înseamnă să publici corect un punct de vedere, o ştire sau o declaraţie politică. Eu nu cred în aşa ceva şi, ca dovadă, dacă luaţi arhiva ziarului New York Magazin veţi vedea că de fiecare dată la alegeri, inclusiv în România, eu am sprijinit un candidat. L-am pus pe pagina 1: „Ziarul nostru sprijină candidatura lui Klaus Iohannis”. N-a fost cazul, pentru că eu nu l-am sprijijnit, dar v-am dat doar un exemplu. Sau cum a  fost cu Constantinescu. L-am sprijinit personal, nu am obligat pe nimeni să meargă să voteze cu Constantinescu, care în paranteză fie spus, după părerea mea, a fost cel mai bun preşedinte al României în ultimii 26 de ani.

Vizavi de publicaţiile româneşti, trebuie să vă spun că erau peste o sută de publicaţii de toate felurile, săptămânale, bisăptămânale, lunare, trimestriale, acum au mai rămas vreo opt sau nouă. E un semnal pe care-l trag celor care au urechi să audă. Germanii, maghiarii, polonezii, guvernele din ţările lor sprijină necondiţionat, deci, fără să le impună vreo politică editorială, vor ca limba lor să fie citită în ţara respectivă. Guvernul României n-a făcut şi nici nu cred că va ceva pentru asta. Nu cerem finanţări, pentru că formele de finanţare sunt foarte stufoase, pentru că ştiu că aceste lucruri sunt întotdeauna condiţionate de o anumite „atitudine” faţă de România. Adică să fim optimişti, să arătăm ce frumos este în România, că avem numai lapte şi miere.

Am reuşit, cu ajutorul domnului profesor Aurel Sasu de la Cluj, care a coordonat acest proiect, unica istorie adnotată a unei publicaţii româneşti, şi nu mă joc cu vorbele, este singura. Un volum de 1000 de pagini care a fost coordonat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Nu există o altă lucrare de acest gen. Lucrarea cuprinde perioada 1997 – 2012, primii 15 ani de activitate ai ziarului, cu titlurile adnotate, cu arhivă completă la Biblioteca „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Este singura publicaţie din exil care are o asemenea istorie şi care va rămâne peste ani generaţiilor viitoare, care vor studia. Nimeni nu a reuşit aşa ceva. Meritul nu-mi aparţine, aparţine exclusiv profesorului Sasu care m-a îndrumat şi m-a sfătuit să fac asta. Am lucrat împreună la acest proiect, iar cartea a fost scoasă la Editura Eikon din Cluj-Napoca, în 2012. În plan jurnalistic, este cea mai importantă realizare a mea. Am îndemnat toţi colegii din alte ţări, care au ziare româneşti, să facă acelaşi lucru pentru că o asemenea lucrare deschide drumul istoriei presei româneşti.

În acea carte veţi găsi oamenii mari din România care au publicat la New York Magazin, ca de exemplu academicianul Alexandru Surdu, oameni de foarte mare.

O altă mare realizare este cea în plan familial, pentru că fiica mea a venit la 11 ani în Statele Unite, era în clasa a VII-a, şi a reuşit să termine New York University, un masterat, este doctor în Afaceri Globale şi este singura româncă diplomat la Departamentul de Stat al Statelor Unite. Sunt două lucruri cu care eu mă mândresc. Mă consider un om efectiv realizat. Chiar dacă nu am conturi cu bani mulţi în bancă.

          Rep.: - În ceea ce priveşte alegerile preşedintelui, s-a demonstrat că Diaspora poate schimba soarta alegerilor. Sau cel puţin aşa s-a văzut de la noi.

          G.C.: - Îmi permit să vă contrazic. Pentru că avem o discuţie liberă deschisă, vă spun că asta este o manipulare a serviciilor secrete, este o intoxicare ordinară. Şi să vă spun de ce. Pentru că Diaspora, să spunem, la alegerile din 2004 sau din 2009 a avut un raport, în special în 2009, în favoarea lui Traian Băsescu. O sută şi ceva de mii de voturi. Ştiţi cât înseamnă asta? Cam câţi au votat la Bistriţa. V-aţi pus întrebarea ce s-a întâmplat cu celelalte 5 milioane de voturi în plus pe care le-a luat Geoană ? Nu, a aruncat vina pe Diasporă tocmai pentru a crea o diversiune care până la urmă n-a folosit României pentru că este un fals, o intoxicare pe care eu am semnalat-o la vremea respectivă, am scris-o în ziar. Din păcate, acest lucru se încearcă şi acum. Până la 12 septembrie, erau 9.000 înregistraţi, iar din 12 septembrie au apărut 600.000. Vă întreb eu, de unde? Cum e posibil aşa ceva? Ce se întâmplă ca urmare a acestei cifre false este că, cei care vor să candideze independenţi, adică reprezentanţilor noştri legitimi care trăiesc printre noi li s-a luat orice şansa de a candida. De ce? Pentru că la 600.000 anunţaţi cu trei zile înainte de încheierea datei limită de înscriere, înseamnă 6000 se semnături de susţinere pe care trebuie să le adune un candidat, hai să spunem de la noi durează foarte mult. Este o mascaradă şi eu mă lupt cu ea din 2009. Pentru că noi avem reprezentanţi în Parlamentul României nişte marionete. Asta este realitatea. Uitaţi-vă cine ne reprezintă pe noi! Partidele nici măcar nu au filiale în Statele Unite. Ele n-au nici legitimitate, nici legalitate să ne reprezinte pe noi. Pentru ce? Pentru patru posturi de deputaţi şi doi de senatori? E absurd. Este ridicol şi mi-e îmi este silă. Toate aceste lucruri le scriu în ziar. Mi-aş dori ca şi colegii din Diaspora, care ştiu dar din nefericire se uită în altă parte, să ia atitudine. Eu am un ziar de opinie, un ziar de atitudine. Nu e un ziar de ştiri. Oricine citeşte ziarul, îşi dă seama de acest lucru. Eu sunt şi refugiat politic din februarie 1989 în Statele Unite şi am considerat că trebuie să apăr interesele comunităţii. Şi nu în Parlament, pentru că nu intenţionez să candidez şi nici n-am intenţionat vreodată, dar mă lupt ca reprezentantul nostru în Parlamentul României să fie un român de aici, din America, un român care a trăit printre noi, care este educat, care este vrednic, care este muncitor şi care se duce acolo chiar dacă nu face foarte mare lucru, dar măcar să spună în Parlament ce nevoie avem noi aici. Pentru că nouă nu ne trebuie finanţări pentru a furniza informaţii false şi minciuni. Noi avem nevoie de un spirit de solidaritate de la românii din ţară pentru a rezolva constructiv problemele. Nu pentru a le agrava, nu pentru a mări prăpastia care deja există între noi şi românii din ţară.

          Rep.: - Sunteţi de mulţi ani aici. Ce ar trebui schimbat la noi în ţară ca să ne revenim? Pentru că poporul este frumos, poporul este muncitor.

          G.C.: - Minciuna şi impostura. E foarte simplu. În Statele Unite nu poţi răzbi prin minciună şi impostură. Niciodată, sub nicio formă. Nu ai nevoie de niciun fel de doctorat pentru a face un ziar sau pentru a crea o afacere înfloritoare. Vă dau două exemple, Steve Jobs şi Bill Gates au făcut revoluţie în domeniul IT. N-au nici facultate, nici masterat, nici doctorat. Aici, în această ţară, contează valoarea ta. Poţi fii autodidact, să n-ai niciun titlu. Titlurile te ajută aici dacă vrei să obţii o funcţie. Dar dacă vrei să faci un lucru constructiv, un lucru de mare succes, nu ai nevoie de studii. Ai nevoie de o idee în care să crezi şi să mergi pe urmele crezului tău, iar asta se va materializa în ceva foarte bune, neaşteptat de bun. Este munca pe care o depui şi determinarea, dorinţa de a face ceva. N-ai nevoie de studii, de hârtii. Asta trebuie să se schimbe în România. Acolo avem vreo 40.000 de doctori făcuţi pe an, la normă, majoritatea cu diplome fabricate sau plagiate. România trebuie să scape de minciună. E foarte simplu. Devii preşedinte sau prim-ministru. Vino şi discută, pune lucrurile pe masă. Nu spune că ai fost presat să pui un nepot ministru sau mai ştiu eu, nu merge aşa. Şi nu o să meargă bine niciodată în România. Vă garantez. În momentul în care va exista transparenţă şi diaspora se va deschide, deşi mie nu-mi place cuvântul diasporă pentru că eu sunt exilat. Eu aş spune diasporă/exilaţi. Diaspora e un termen generic. Diaspora înseamnă că-i luăm pe toţi românii care trăiesc în afara graniţelor şi-i băgăm în aceeaşi căldare, în aceeaşi oală. Ne este aşa. Fata lui George Copos şi a nu ştiu cărui ministru care a jefuit România, cu dovezi, care sunt în puşcărie acum, au venit aici la studii şi studiază la marile universităţi americane, se numesc tot diaspora, la fel cum mă numesc şi eu, care sunt refugiat politic şi care am făcut un ziar aici. Dar eu nu am ce să mă amestec cu astfel de oameni. Diplomaţii, studenţii sau românii care muncesc în străinătate şi ei sunt tot diaspora. Eu nu sunt diaspora. Eu am fost condamnat pentru azilul politic pe care l-am cerut în America.

          Rep.: - Cum aţi ajuns aici? Dumneavoastră aţi ales America?

          G.C.: - Fiind muzician de profesie, am fost în multe turnee în străinătate. Fosta mea soţie a fost sportivă olimpică şi nu puteam pleca din ţară decât pe rând, niciodată împreună. În clipa în care am prins un moment favorabil, am venit aici, chiar în februarie 1989. Aveam aici, la New York, o soră, din 1977. Când am ajuns aici, am cerut azil politic la Aeroportul Kennedy. Am fost condamnat în lipsă ca duşman al poporului, cum se spunea pe vremea lui Ceauşescu, şi am rămas cu statutul respectiv şi cu riscurile respective, mai ales că mi-am lăsat soţia şi fiica în ţară. Noroc a fost că a venit Revoluţia, şi eu, având statut special, ei au primit imediat viza pentru America şi am putut să-mi aduc familia aici.

          Rep.: - Cât de greu v-aţi adaptat? Cum era viaţa aici?

          G.C.: - A fost foarte uşor, pentru că eu, călătorind foarte mult prin turnee cu formaţia în străinătate, ştiam ce înseamnă occidentul. Dar n-am vrut să plec din România. Eu am fost legat de România pentru că România mi-a dat foarte multe. Pe mine România m-a învăţat să merg, să vorbesc, să citesc, eu acolo mi-am lăsat rădăcinile, acolo m-am educat. Am fost la şcoală, la Conservator. Pentru mine România a însemnat şi înseamnă foarte mult. Dar din poziţia mea, de editor al unui ziar, nu pot ajuta România decât scoţând în evidenţă ceea ce nu e bine acolo. Pentru că, altfel, ascundem gunoiul sub preş şi ne avântăm într-un patriotism fără substanţă vorbind în ziarele noastre despre frumuseţea patriei. E foarte bine să vorbeşti despre frumuseţile patriei, dar frumuseţile patriei vor fi distruse dacă ţara nu încape pe mâna unor oameni serioşi şi responsabili care să-şi dorească ca România să fie bine. Eu văd lucrurile puţin diferit, şi le văd critic, pentru că eu consider că numai din poziţia critică pot face ceva. De exemplu, uitaţi-vă la Eminescu, la scrierile sale politice critice, care sunt actuale şi astăzi, după 130 de ani. Eminescu a fost un patriot, iar faptul că a fost extrem de critic în scrierile politice care, în paranteză fie spus, n-au ieşit decât de curând, pentru că noi la şcoală n-am învăţat despre ele. Şi eu consider că sunt un patriot şi că ajut în acest fel. Sigur că public articole şi despre oameni care au realizat ceva, şi mă bucur când văd că un profesor român a reuşit aici, dar asta nu înseamnă că ascund ceea ce se întâmplă rău, că nu trebuie semnalat. Cine nu le semnalează în presă dă dovadă de un fals patriotic, de un patriotism de paradă.

          Rep.: - Cum sunt văzuţi românii în America?

          G.C.: - Am noroc că trăiesc într-o ţară în care nimănui nu-i pasă cine eşti. La început, am avut o perioadă când lucram şofer de taxi, lucram pe Scholl Bus, am fost ospătar şi, de câte ori mă întreba cineva de unde sunt îi spuneam că sunt din cea mai frumoasă ţară din lume, fără să-i spun care-i ţara. Iar când mă întrebau care-i ţara, atunci le spuneam că e vorba de România. Mie nu-mi place să afişez patriotismul, eu vreau ca lucrurile să meargă bine şi să văd că lucrurile merg spre bine şi ajută România să crească. Dar asta nu înseamnă să ascundem gunoiul sub preş.

          Rep.: - Ce fac românii de marile sărbători aici? Merg la colindat?

          G.C.: - Bineînţeles că merg, şi aici tot biserica ajută foarte mult. Se păstrează tradiţiile româneşti. Merg la biserică, în primul rând, petrec româneşte, mănâncă româneşte. Aş spune că biserica a avut un rol determinant în păstrarea tradiţiilor noastre, pentru că românul de rând, şi nu doar el, chiar şi românul mai înstărit, merge la biserică. Asta se întâmplă şi aici şi eu mă bucur când văd că respectă tradiţiile, şi nu numai că le respectă, dar chiar urmează tradiţiile româneşti în fiecare an, fie că e Paşte, e Crăciun, e Sfânta Maria sau alte sărbători religioase. Se fac şi festivaluri româneşti, cu artişti români, cu costume populare. Pot spune că România are o oază şi aici, în America, poate chiar mai multe oaze – sunt şi la Chicago, Detroit, Florida. Din acest punct de vedere, nu sunt deosebiţi de românii din România.

          Rep.: - Un gând pentru românii de acasă..

          G.C.: - În primul rând le doresc să fie sănătoşi, pentru că dacă sunt sănătoşi reuşesc să facă ceva în ţară. Pentru că, din nefericire, nu se întâmplă mai nimic. Poate doar dumneavoastră,  cei care faceţi cultură şi mai puneţi puţin umărul la salvarea românismului, pentru că, până la urmă, ceea ce rămâne de la un popor este cultura. Blocurile, fabricile, avioanele, rachetele, toate pot fi distruse în câteva secunde. Dar cultura rămâne şi e într-adevăr important ca micile oaze de cultură să existe. Deşi, ştiţi ce se întâmplă cu revistele de cultură. Le doresc să fie sănătoşi şi să se trezească cumva, să încerce să facă ceva, să muncească mai mult, poate să protesteze mai mult, să aibă reacţii faţă de abuzurile pe care le face guvernul sau guvernele care se perindă la conducerea ţării, pentru că văd că ei se tot îmbogăţesc, iar românii tot sărăcesc. Cineva spunea că, „a tăcea înseamnă a accepta”. Să nu mai dea vina pe America, pe Diaspora, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru. Nu, să dea vina pe ei. Pentru că dacă nu reacţionează la abuzuri, dacă nu se angajează mai mult în ridicarea societăţii româneşti nu se va întâmpla nimic. Vă garantez.

          Rep.: - Vă mulţumesc.