"Dionise Frim (Dan Galben) are crengile în Dublin, dar rădăcinile i-au rămas în Feldru"

Niciodată nu m-am gândit că noi, românii, vom ajunge peste ani să formăm comunităţi, să ne adunăm laolaltă, să ne ajutăm unii pe alţii, în adevăratul sens la cuvântului, să ne formăm propria viaţă într-o ţară străină. Cu ani în urmă, când l-am văzut pentru prima dată, nu am putut concepe că un aşa om ca el poate deveni o legendă aşa mare. Îţi povestea de acasă şi se mândrea că a crescut la ţară, că seara făcea treburile prin gospodărie, iar acum parcă toate au rămas în urmă, undeva departe, iar el şi-a făcut un ţel într-o ţară civilizată, unde nu se mai vorbeşte despre casa de la ţară, despre gospodăria cu animale şi multe alte lucruri dragi. Uitându-te pe site-ul Comunităţii Româneşti din Irlanda, printre cei care au pus temeliile comunităţii se găseşte şi numele lui Dionise Frim (Dan Galben), apoi îl găseşti la temelia formaţiei de fotbal Pro Transilvania, la fondarea bisericii pentru romii conduşi de Mănică. Dar toate sunt un trecut pentru el sau mai bine zis un voluntariat pe care mulţi nu-l înţeleg. El a pus cu adevărat suflet în tot ce a făcut şi a mers înainte. A ajuns să fie şofer la Dublin Bus, unde se mândreşte că este unul dintre românii care au învins sistemul comunist, care uneori ne stătea împotrivă. Dacă realizările sale ar fi doar în Europa, ar fi fost un om prea mic, dar îl găsim şi peste Ocean, în Ţara tuturor posibilităţilor. Până şi de acolo are ce ne povesti… Cu toate astea el vorbeşte mereu despre locul lui natal, satul Feldru, din judeţul Bistriţa-Năsăud, spunând că acela nu e român care mai devreme sau mai târziu nu se întoarce acasă. Există proverbul: Crengile se întind peste gard, dar rădăcinile rămân în pământ. Aşa e şi cu legenda noastră vie, românul Dionise Frim are crengile în Dublin, însă rădăcinile i-au rămas în Feldru.
Pentru ziarului nostru, legenda vie a Dublinului, Dan Galben, a răspuns câtorva întrebări.
Rep.: ce mai faci, Galbene? Sau care-i viaţa ta?
D.G. – Mulţumesc, bine. Fac exact ca prin Feldru, acolo mă căram cu busul, iar aici îl conduc.
Rep.: - Spune cum ţi-au venit ideile să devii conducător în diasporă?
D.G.: - Încă din 1989, când am participat la Revoluţie. Apoi, când m-am înscris în PNL, condus pe vremea acea de Radu Câmpeanu. La Bistriţa am fost unul din fondatorii PNL-ului, aveam legitimaţia nr. 3. Toate acestea le-am considerat prea mici pentru mine şi mi-am luat Dacia şi am plecat peste graniţă. Prima oprire am făcut-o în Germania, unde am realizat un parteneriat între echipa de fotbal Fisch Bach Germania şi FC Feldru. Echipa din Germania era condusă chiar de primarul comunei Fisch Bach, iar cea din Bistriţa era antrenată de viceprimarul Bistriţei de atunci, Ilie Pauca. Pe linie religioasă, am scos două CD-uri, punându-mi şi numele – Dan Galben Frim. M-am săturat de Germania şi m-am întors în România. Am stat vreun an pe acasă şi apoi am plecat în ţara tuturor posibilităţilor, America.
Rep.: - Ce-ai mai învârtit prin America?
D.G.: - Am locuit un an la New York şi cred că cea mai mare realizare a vieţii mele e că am participat la nunta reginei Ana de Hohenzoler, fiica regelui Mihai al României. Am contribuit la construirea cimitirului românesc din New York, unde la final toţi voluntarii am sădit câte un pom pe care l-am botezat după numele noastre, al voluntarilor.
Rep.: - Măi Dane, ai lăsat America pentru Irlanda?
D.G.: - Simţeam în sufletul meu că mi-am făcut datoria în America şi că în Irlanda e nevoie de mine. Am contribuit la fondarea Comunităţii Româneşti din Irlanda, la înfiinţarea Clubului Sportiv de Fotbal Pro Transilvania, unde am fost jucător, căpitan şi sponsor. În timp am considerat că şi tinerii trebuie să se remarce şi le-am dat şanse, le-am deschis porţile spre afirmare. Rămân fidel la tot ce se va fonda, iar tinerii pot fi siguri de suportul meu.
Rep.: - Bine, Dane, dar nu te găsesc membru în noua conducere a Comunităţii Româneşti.
D.G.: - Da. Aici ai dreptate. Am fost plecat în România pentru o perioadă şi de aceea nu apar pe lista membrilor comunităţii, dar acum pun 20 de euro – cotizaţia. Mă mândresc că sunt membru al Comunităţii Româneşti, iar Comunitatea poate să fie mândră că mă are.
Rep.: - Galbene, te ştiu şi scriitor.
D.G.: - Dintre cele trei ţări şi două continente locuite de mine, cu experienţa mea, eu zic , cea mai bună ţară pentru români este şi va rămâne Irlanda. Aici am găsit toleranţă, realizări de grup şi individuale, acte pe destulate şi fredoom. În America, ţara tuturor posibilităţilor, la foarte puţini români se împlinesc visele. În Germania, nu toleranţă, nu acte, nu bani, deci, ţară unde românul nu are ce căuta.
Rep.: - Ce ai vrea să transmiţi,ca şi comandant de oaste, românilor din Irlanda?
D.G.: - Sănătate, multă fericire şi mulţumiri celor care au fost cu mine sau alături de mine în toţi aceşti ani. Mulţumesc echipei de fotbal Pro Transilvania, conducerii, domnului Liviu Berdilă, domnului Jony Dumitrescu şi nu în ultimul rând domnului Ovidiu Matiuţ.
Ioan Bodnar