Versuri de lângă altar

Din când în când, eu la Altar
Aş vrea, din când în când, cu har
Din când în când, pe Dumnezeu
Să-l rog, din când în când, mereu
Acestea sunt slovele de început cu care Dumitru Popiţan ar vrea să intre în sufletul cititorilor cu măreţie şi simplitate, spre eternizarea neamului în credinţa lui Hristos.
Am citit într-o noapte cele 239 de poezii ce alcătuiesc acest volum şi aş vrea să intru în sufletul vărăreanului Dumitru Popiţan, omul ce caută noi zone de spiritualitate.
Aş vrea să-l însoţesc într-o drumeţie pe colinele Vărării, aş vrea să mă plimb cu dânsul pe Valea Carelor, aş vrea să servim o cupă de jântiţă la stâna luşcanilor de pe Valea Frână, unde ei sunt stăpâni pe drept şi de când lumea, aş vrea să ne împărtăşim reciproc gândurile în ale scrisului, sub nucul din centrul satului sau în foişorul literar, aş vrea ca-n fiecare om ce slujeşte condeiul şi nu numai să domine nobleţea, raporturile umane, calde şi lipsite de răutate şi invidie, aş vrea o deschidere spre comuniunea cu Dumnezeu, aş vrea o iubire din marea iubire primită ca dar din darul Domnului – Rugăciunea din rugăciune, zidită în firida sufletului care să transforme slovele în bucăţi de anafură.
Volumul „Versuri de lângă altar”, spune în prefaţă preotul Nicolae Feier, ne dezvăluie sufletul unui om adevărat, fără vicleşug, om care-şi cunoaşte limitele puterilor sale duhovniceşti, cunoscător al suferinţei şi biruitor al ei prin prezenţă într-o credinţă fiinţială, neparazitată de doctrine, un suflet trăitor al unei ortodoxii vii şi lucrătoare, plină de expresivitate şi candoare, simplă ca o colindă din bătrâni.
Cartea de faţă este un tratat de morală şi un riguros manual de viaţă creştină strămoşească. Nu este cuvântul omului către Dumnezeu, ci cuvântul lui Dumnezeu despre om
Doamne iartă-i pe acei
Cari se plâng că le e greu
Înşelându-se-ntre ei,
Făr-să creadă-n Dumnezeu.

Doamne! Dacă printre noi
Se vor furişa borfaşii
Spune-le să dea-napoi
Pân-vor fi ca îngeraşii.
Dumitru Popiţan are atâtea cărţi cât trei echipe de fotbal „Competiţia e bine venită că doar poetul o viaţă a lovit mingea ca profesor de sport”.
Mirarea mea este că nicio societate scriitoricească nu l-a descoperit din oficiu până la ora actuală, parte tocmai prin simplitatea sa şi prin faptul că urăşte ipocrizia, minciuna, necinstea şi toate faptele care urâţesc pe om. Tocmai de aceea poetul insistă „Să căutăm să trăim cât mai demn, pe un fond sufletesc adânc prin care suferinţă se resoarbe şi se distilează în rugăciune eliberatoare.
În vreme de răgaz, poetul şlefuieşte cuvintele, le încrucişează, le aliniază folosind pe scară largă sintagmele la începutul fiecărei strofe, autorul fiind omul consecvent al sintagmelor - Hai, primeşte-mă, a-nflorit, în nopţi târzii, l-am rugat, am promis, atâta timp, bat clopotele, cheamă-mă, drumul meu, Fă-ţi timp, Iartă-mă, aş vrea şi multe altele ce pătrund în universul interiorităţii umane spre a descoperi teritoriile eului profund al omului.
Cartea „Versuri de lângă altar” aduce în atenţia cititorilor subtile mijloace de educare creştină. Este scrisă cu inteligenţă, eleganţă şi expresivitate într-un exerciţiu de simţire şi de aderare spre un grup larg de cititori cărora autorul se simte profund îndatorat. Lectura cărţii este un drum spre pelerinaj, de o grupare creştină, cu credinţă în suflet, având în frunte pe poetul Dumitru Popiţan, un poet adevărat. Astfel de oameni nu mor niciodată, dar se nasc numai din când în când.
Versurile care alcătuiesc acest volum sunt însoţite de un spirit nou, cu achiziţii de expresii şi fraze exemplare pe fondul reprezentării artistice, ce ne îmbogăţeşte viaţa spirituală cu ritmuri şi semnificaţii de evenimente spirituale.
Cartea reprezintă o modalitate, un mijloc de participare la valori, idei, sentimente şi semnificaţii umane, în care ne regăsim într-o lumină nouă şi sugestivă, exprimată liber, sprijinită pe argumente biblice spre a nu face erori.
Versurile lui Popiţan îmbrăţişează o mare varietate de scene biblice, o dovadă a modului său de a stabili relaţia cu divinitatea şi capacitatea de a se exprima prin cuvintele liturgice, moştenite de la părinţi sau de la preotul paroh din satul copilăriei.
Un om cu o cultură variată şi bine articulată, capabil de a sesiza conexiunile din viaţa creştină de zi cu zi, ca un paznic al umanităţii, cu un crez sfânt ce se apropie de cititori prin cuvânt. Este mereu în suflet cu Hristos prin intermediul Sfântului Altar, unde duhul lui Dumnezeu clădeşte în noi dragostea, îndemnându-ne să trăim într-o împăcare continuă.
Dacă vrei să mori frumos
Să iubeşti doar cele bune
Fii tot timpul serios
Şi doar lucruri bune spune
Personajele sunt pământeni în straiele lor cereşti, ce fac mătănii în faţa Altarului, lângă vasul plin de mucurile lumânărilor şi de funinginea flăcărilor, aici unde se poluează inima străbunilor, iar contemporanii se roagă să aibă un sfârşit creştinesc.
Părinte, aş vrea să vin
La icoane să mă-nchin
Să-l rog pe Iisus Hristos
Să ierte un păcătos.

Hai, primeşte-mă părinte,
Psalmii tu să mi-i citeşti
Ştiu că doar prin vorba sfinte
Poţi ca să te mântuieşti.
Dumitru Popiţan este o fiinţă unică, cu o misiune proprie ce-şi dă singur de lucru.
De la el pretinde pe măsura vocaţiei, pe care o face să fructifice cu roade ce au un rost anume. Este o fiinţă unică, dar recunoaşte că numai comunitar se poate realiza deplin.
Iisus ne-a învăţat, spune poetul, Tatăl nostru, dă-ne nouă, iertă-ne nouă. Deci, trebuie să mă încadrez în comunitate, nu pot trăi rupt de ceilalţi, aşa cum repetăm în faţa Altarului – „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Mesajul cărţii este cuvântul Tatălui Ceresc, care ne ridică spre El, ne îndumnezeieşte şi ne consideră fii adoptivi prin Botez.
Ca pact creştin, domnul Popiţan este un etalon după care cititorii judecă învăţătura altor versuri, altor poezii cu sintagme proprii, cu dorinţa sinceră de apropiere de celălalt, că doar trăim în epoca dialogului.