La noi

Viața ca un arhipelag

Așa o gândesc, o simt, când îmi parvine vestea că a mai murit cineva apropiat. S-a stins din viață Dl. Ioan Uțiu, fostul profesor de educație fizică din vremea anilor mei de liceu. Așadar, a mai dispărut o insulă din existența mea…
A fost prețuit de toată școlărimea, doar că eu fac parte dintre cei care aveam un motiv aparte de atașament afectiv pentru el.
La încheierea facultății , a cerut, prin repartiție, post la liceul meu, despre care aflase la radio că există așa ceva la Beclean de doi ani. Curajos gând! Prin urmare, nu era mare diferență între proaspătul profesor și noi, liceenii. Dar îl iubeam pentru că simțeam că-i place această profesie, pentru că ne trata cu condescendență, îl simțeam alături de noi, de ofurile, dorințele noastre.
În anii aceia, prin rezultatele internaționale la handbal, lumea descoperea un sport atractiv, pasionant, fie practicându-l, fie ca spectator. Ei bine, profesorul nostru a alcătuit o trupă de handbal care, în puțină vreme, ajunsese invincibilă în toate întrecerile sportive școlare din, atunci, regiunea Cluj. Eu, mde! mă brodisem golgeterul. Veneau oamenii din oraș să asiste chiar și la antrenamentele noastre. La meciurile oficiale, spectatorii, unii bărbați în toată firea, urcau până și în plopii ce mărgineau terenul de handbal. Era un deliciu, de ambele părți.
Ajuns student, am fost primit în lotul de handbal al Universității Cluj. Habar nu aveam ce noroc îmi va aduce această postură.
La jumătatea anului al II-lea, cinci studenți de la Facultatea de filologie au fost exmatriculați; dintr-un motiv minor (până și decanul de atunci avea să regrete ulterior acest act absurd). Printre ei mă aflam și eu… Și așa am ajuns, peste două luni, în armată, la o unitatea de tunuri antiaeriene de la Târgu Jiu. Nu știu nici acum de ce am luat cu mine și legitimația mea de la „U” Cluj.
După o lună, comandamentul Armatei a II-a hotărăște să alcătuiască o echipă de handbal pe care, prin calificări, s-o introducă în campionatul republican. Am aflat și eu, m-am lăudat și uite-așa am fost transferat la un regiment de infanterie din Iași; unde, între timp, au sosit și alți handbaliști de genul meu. Așa am avut norocul să cunosc un regim de cazarmă de… semi civil.
Și acesta e unul dintre motivele pentru care vestea plecării de tot dintre noi a D-lui profesor Uțiu o trăiesc cu o adâncă tristețe duioasă.
Și mă alătur unui gazetar, pentru spusele sale la nu de mult dispariție a marelui scriitor Augustin Buzura: „Mereu mi-am pus problema – atunci când moare cineva cunoscut mie sau un apropiat – ce se întâmplă cu mine.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5