“Vitralii de gheaţă”– o „love story” în variantă dejeană

Aflat la al 6-lea volum, Luchian D' Acvila este déjà un condeier cunoscut, pentru care scrisul repreyintă un mod existenţial, autor cu un stil format, abordând cu uşurinţă şi naturaleţe genuri şi specii literare variate, de la versuri, epigrame la roman - gen care reprezintă apogeul creativ al unui scriitor.

De data aceasta, Luchian D' Acvila ne surprinde plăcut cu un nou roman memorialistic, şi nu numai, pentru că volumul său Vitralii de gheaţă poate fi cotat şi ca un roman de tip „love story” sau roman psihologic, roman politic şi social.

De la prima vedere putem observa că autorul şi-a însuşit în mod fericit arta discursului epic, a naraţiunii clasicilor literaturii române (precum Slavici prin caracterul moralizator al unor pasaje) sau Liviu Rebreanu, prin relatarea unor momente tensionale ori prin rezolvarea unor situaţii sentimentale etc.

Acţiunea romanului se concentrează în jurul protagonistului George, puternic obiectivat şi detaşat de autor, chiar dacă discursul epic se face la persoana întâi singular şi a unui personaj feminin parţial învăluit în mister, personaj purtând conotaţia unui ideal de frumuseţe şi farmec feminin pe care autorul îl vede în realitate sau poate şi-l imaginează.

Aflat într-un moment crucial al vieţii – moment al reflecţiilor şi al judecăţilor de valoare, personajul narator mărturiseşte omniscient: „Cine nu a pretins măcar o dată că viaţa trăită de el sau ea poate constitui subiect pentru un roman de succes? Nu cred să existe prea mulţi asemenea oameni. Oricare viaţă poate fi un roman, în măsura în care autorul desemnat să-l scrie dispune de o fărâmă de har… Trăirile autorului, descrise cu har, pot fi în final un roman. Atunci, acele trăiri devin trăirile proprii ale cititorului”.

Cartea pare să fie o „căutare a unui timp pierdut” proustian, gen Á LA RECHERCHE DU TEMP PERDU”, dar şi o raportare la un alt roman lansat anterior intitulat ACEASTĂ FEMEIE, şi la alte volume ce poate vor urma.

În majoritatea scrierilor sale, autorul pare să sugereze aproape obsedant că scrie nu numai pentru marea masă de cititori faţă de care se simte legat şi obligat, dar mai ales pentru cineva faţă de care obligaţia, sentimentul servituţii capătă o nuanţă aparte.

George are certitudinea că cineva acolo sus îl iubeşte, că îngerul său păzitor îşi face pe deplin datoria veghindu-l, sau că acelaşi George este ales să întâlnească iubirea vieţii lui în persoana faţă de care nutreşte un sentiment deosebit, dar pe care se mărgineşte s-o numească simplu: Mami. Este apelativul cu care ne adresăm familiar partenerei de viaţă, apelativ preluat automat la rândul lor de către copii. Mami este un personaj idolatrizat pentru farmecul personal inedit, pentru o gingăşie şi frumuseţe interioară aparte, pentru bogăţia spirituală ca mamă, pregătire profesională, tact pedagogic etc. Aceeaşi gingăşie şi tact sunt remarcate în relaţia intimă.

Magia iubirii, sentimentul autorului că este un ales, imprimă romanului VITRALII DE GHAŢĂ un farmec anume, ce pare să vină ca un ecou din romanul MAGICIANUL de James Clawel.

George, protagonistul-narator, este un om cu o stare civilă consolidată de-a lungul unor ani. Destinul îi joacă o festă fericită, aceea de a-l pune faţă în faţă cu o femeie puternică prin voinţă şi caracter, fiinţă care sugerează că ştie ce vrea. George este dragostea vieţii ei, iar Mami înţelege să lupte pentru ea. Mami îl completează perfect pe George, dându-i acestuia sentimentul împlinirii totale.

Iubirea, acest sentiment apărut oarecum tardiv în viaţa lui George, pare să vină în sprijinul sintagmei populare „nu-i niciodată prea târziu” pentru un om care speră, pentru un om îndrăzneţ şi pragmatic, după cum mărturiseşte însuşi personajul. Şi ce poate fi mai înălţător decât un om cutezător şi de caracter, care exclude din universul său socio-uman: minciuna, prefăcătoria, infatuarea şi vulgaritatea, trăsături negative în stare să lezeze relaţiile cu semenii, dar mai ales cu persoana iubită.

Sondarea problemelor de conştiinţă ale eroului denotă o cunoaştere temeinică a caracterului şi a sufletului omenesc; autorul realizează astfel un scenariu convingător din perspectiva personajului, de om căsătorit, starea sa civilă putând isca unele comentarii gratuite. El rămâne însă devotat şi soţiei care îi este permanent alături, la fel de devotată. Aici autorul simte nedisimulate mustrări de conştiinţă. Aceste fluctuaţii îi stau în calea luării unei decizii în aţa căreia mulţi nu ar fi ezitat: aceea de a părăsi căminul conjugal, a se dărui total şi legal noii sale iubiri. O raţiune profund echilibrată, un calcul aproape egoist îl determină într-un apogeu al analizei propriei situaţii să rămână fidel unui univers conjugal monoton cu accente de dualitate.

Dar cu atât este romanul mai interesant şi mai incitant, cu cât subiectul poate fi un caz generalizat societăţii noastre actuale. Şi acum, o întrebare retorică: „Câţi bărbaţi din România, din lumea largă nu sunt asemenea personajului George? Câţi nu au o viaţă dublă?” Motivată prin aspiraţia omului de împlinire, de certitudine, esenţa actului constă în oferirea unui sens şi mai ales o valoare iubirii, salvând-o din starea de banal şi vulgar, prin trăsături de caracter alese, prin respect, sublimare şi înălţare în spiritualitate.

Se pare că aici autorul, în dorinţa lui de a respecta adevărul societăţii în care trăieşte, nu face exces de puritate. El se prezintă ca un om care cedează tentaţiei unei iubiri târzii, iubeşte cu pasiune, dar rămâne treaz în faţa datoriei care o are.

De cealaltă parte, Mami, fiinţa de care autorul se îndrăgosteşte real, pare să fie la fel de îndrăgostită. Atât de îndrăgostită încât acceptă la rândul ei acest dualism timp de aproape două decenii. Mami are acel suflet nobil al femeii care înţelege să iubească omul şi nu o conjunctură anume care ar putea să-i împlinească un vis. Există asemenea femei? Sunt ele doar etalon absurd populând imaginaţia autorului? Răspuns: există.

Titlul cărţii: VITRALI DE GHEAŢĂ poate incita interpretări multiple: el reprezintă însă un simbol – o metaforă existenţială - viaţa noastră cotidiană ce fiinţează între cei doi poli ai existenţei: certitudine şi incertitudine, între eternitatea unor clipe de împlinire şi fericire, în opoziţie cu celălalt pol – amăgirea.

Făcând abstracţie de unele greşeli de limbă şi a unor reflecţii banale, datorate, poate, unei grabe de a-şi vedea manuscrisul tipărit, fără o lectură atentă şi avizată de un specialist, acest roman are certe calităţi care îl poate salva de furcile caudine posterităţii, cel puţin în zona culturală dejeană fiindcă transmite un mesaj… ce poate sensibiliza cititorii, pentru o comunicare sinceră şi perfectibilă a sentimentelor.

Ioan ŞIMON