„Voi răbda pentru dragostea lui HRISTOS faţă de noi...”

„Nu locul unde vieţuim ne mântuieşte. Poţi trăi în mijlocul lumii şi să te mântuieşti. Poţi fi într-o mănăstire şi înconjurat de cei mai evlavioşi dintre oameni, dar mântuirea nu-ţi este garantată decât de efortul propriu”-spune Sfântul Ioan Hrisostomul.
Traian Dorz povesteşte despre un conte german care s-a hotărât să intre în mănăstire. Pentru a şti că este un loc în care oamenii sunt mai atenţi cu privire la cer decât la lume, el a luat un baston şi l-a împodobit cu clopoţei. Când intra în Biserica mănăstirii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, suna din clopoţeii lui, încât toţi îl auzeau. Cu un cuvânt spus de noi, deranja. Dacă oamenii întorceau capul să vadă ce este sau cine-i, însemna că nu e un loc cu oameni evlavioşi şi căuta altul. A găsit în sfârşit, cu greu, un astfel de loc şi acolo a rămas până la sfârşitul zilelor sale.
Mai plăcut îi este lui Dumnezeu să prefacem noi în lumină cele din jurul nostru, decât să căutăm unde este pregătit gata un loc luminos şi călduţ.
Alţii îşi caută alinarea inimii prin Tailande sau Dubai-uri şi ţinuturi quatariote, dar la întoarcere văd că nu s-au folosit cu nimic. Lor şi altora ca ei le spunea latinul Horaţiu în „Epistola către Bullatius”:
„Grijile noastre fug de cuvinte şi de-nţelepciune,
Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării;
Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o...”
Se spune că un frate călugăr trăia într-o mănăstire unde mai erau încă douăzeci şi unu de monahi. Se împăca bine cu toţi, dar doi călugări îl luau peste picior şi chiar îl batjocoreau. Răbdă el o vreme, apoi se gândi că ar fi bine să plece de acolo. Îl întrista răutatea lor şi îi vedea cum se încarcă ei de păcate, în vreme ce el nu putea să-i mai suporte. Se duse deci într-o altă mănăstire, unde erau unsprezece fraţi monahi, care l-au primit bine, afară de trei dintre aceştia, care îi erau mai mereu împotrivă. Atunci, plecă şi de acolo şi ajunse la o altă mănăstire, unde află doisprezece fraţi călugări, însă şi acolo, şapte erau prietenoşi, iar cinci îi erau împotrivă, de parcă s-ar fi înţeles.
„Sănătoşi să fie! şi-a zis el. Şi-a adunat puţinele lucruri ce le avea şi a plecat de la mănăstire. Aflându-se pe drum şi cugetând la răutăţile ce bâmtuie viforos lumea aceasta el îşi zise: „Dar până când voi colinda eu din mănăstire în mănăstire căutând un loc cât mai bun? Pacea nu o voi afla nicăieri în lume. Nu cumva mi-ar fi mai de folos să dobândesc dumnezeiasca răbdare? Câte nu a răbdat Domnul IISUS pentru noi, iar El era Împărat şi Dumnezeu.” Scoase deci un creionaş şi o bucăţică albă de hârtie şi scrise pe ea: „Voi îndura toate pentru dragostea Domnului şi Dumnezeului meu IISUS HRISTOS.”
Hotărî ca de câte ori îi va fi rănit sufletul, să scoată acest petic de hârtie şi să-şi aducă aminte astfel de promisiunea făcută. Aşa, ajunse la a patra mănăstire, unde află zece fraţi monahi. Rămase acolo şi îi cunoscu ce fel de oameni erau şi se minună, căci numai unul se purta normal cu el, iar nouă îi erau împotrivă. S-a hotărât să reziste şi de câte ori era ocărât sau jignit, scotea bileţelul şi-l citea: „Voi îndura toate, pentru dragostea Domnului şi Dumnezeului meu IISUS HRISTOS.”
Cu bărbăţie a îndurat nedreptăţi, ocări, jugniri, iar de la o vreme a început să fie iubit pe rând de toţi fraţii, încât i-au pus şi supranumele de Ipatie „cel Blând”, În acea mănăstire a rămas până la sfârşitul zilelor sale.