Stareţul Marcu, cel nebun pentru HRISTOS

Cei ce sunt în duhul lumii aleargă toată viaţa după laude, slăvire şi bogăţii, adesea primejduindu-şi viaţa şi sufletele nemuritoare. Urmând exemplul lui HRISTOS, creştinul şi monahul sunt altfel: smeriţi, simpli, dispreţuiţi adesea de lumea trufaşă, socotiţi slabi şi neajutoraţi. În istoria creştinismului au existat cazuri în care unii monahi au ales calea cea mai aspră de vieţuire, neobişnuită, prefăcându-se a fi nebuni, dispreţul şi desconsiderarea lumii fiind atunci maxime. Ei se expun de bunăvoie insultelor, hulelor, foamei, setei şi arşiţei, vieţii într-o sărăcie de margine, lipsiţi de adăpost. Amintisem alte dăţi de unii din aceştia cum ar fi Simeon Stâlpnicul, Andrei cel nebun pentru HRISTOS, Vasilii Blajennâi, iar azi vom oferi dragostei tale, iubite cititorule şi cititoare figura memorabilă a Stareţului Marcu, foarte iubit, cu deosebire după trecerea sa la cele veşnice, la început de noiembrie 1817.

Probabil că nimeni dintre oameni nu poate apuca pe o cale atât de aspră fără o întărire specială de Sus. Mihail (după numele de botez al lui Marcu) a simţit din copilărie o chemare spre viaţa duhovnicească, spre singurătate şi rugăciune. A avut o vedenie cerească –se pare a Înfricoşatei Judecăţi Universale - ce a exercitat o atât de mare influenţă asupra sufletului său, încât l-a determinat să renunţe la toate bucuriile lumeşti şi să slujească numai lui HRISTOS. Nu se ştie exact în ce a constat această viziune, dar ea l-a marcat pentru totdeauna. La 24 de ani intră în monahism la sihăstria Sarovului, de lângă Nipru, fiind îndrumat duhovniceşte de Sfântul Pahomie (Gledinarul nostru). După primii ani de petrecere în mănăstire avea să se manifeste acest dar neobişnuit.

Săvârşind în aparenţă faptele unui om nebun, adevăratul nebun pentru HRISTOS este de fapt un om plin de înţelepciune, ascunzând măreţia duhului. Oamnenii îl batjocoresc, iar el este plin de iubire pentru ei, iar mustrările pe care le face au ca scop îndreptarea şi mântuirea vieţii celor ce le sunt destinate. Îmbrăcămintea veche şi zdrenţuită, neobişnuita tăcere, vorbirea incoerentă, faptul că mânca în faţa oamenilor erau “armele” lui, trezind dezaprobare, râsete şi dispreţ. A fost îndepărtat din mănăstire, pentru bizarul său comportament, ceea ce primeşte fără a cârti şi se mută în pădurile adânci din preajma Sarovului. Căci zice Sfântul Efrem Sirul:”Cine vrea sîă fie monah şi nu rabdă jignirea, înjosirea şi paguba, nu va fi monah.”

Dormea prin colibe sărăcăcioase făcute din vreascuri, în culcuşurile animalelor ori pe pământul gol, înveliş fiindu-i bolta înstelată, suferind frigul, foamea şi setea, arşiţa verilor.

De la o vreme, fraţii din mănăstire, văzând îndelunga sa răbdare au înţeles că aici e vorba de un neobişnuit dar al lui Dumnezeu şi au început să-l respecte foarte. Aceasta cu atât mai mult că au observat că Marcu are şi darul înaintevederii multor evenimente şi întâmplări. Chiar dacă l-au chemat înapoi, nu s-a mai dus la mănăstire, unde fraţii i-au pregătit o chilie călduroasă. A rămas la tăcere şi singurătate, primind doar să stea câte un pic într-o chilie construită la o verstă de mănăstire, unde intra doar să ia masa şi să primească afară pe vizitatori. Iarna sau vara, pururi avea pe el o cămaşă veche drept haină, împlinind cuvintele aceluiaşi Sfânt Efrem ce zicea:”Iubeşte îmbrăcămintea simplă ca să te izbăveşti de împrăştierea minţii. Cel ce iubeşte strălucirea nu poate agonisi smerita cugetare; inima omului se schimbă după chipul înfăţişării sale exterioare.”

Astfel şi-a petrecut ultimii treizecide ani de viaţă, în aspre nevoinţe. Sărăcia sa era aşa de mare, încât nu avea nimic afară de cămaşa sa lungă şi veche, cum purtau ţăranii noştri în vechime, o rogojină, un ulcior cu apă făcut dintr-un bostan şi câteva unelte mici pentru rukodelie (lucrul mâinilor). Confecţiona chibrite cu cap de sulf pe care le dăruia vizitatorilor în grămăjoare. Vorbea foarte puţin, doar cu cinci fraţi din mănăstire, iar cu restul niciodată. Nu primea bani. Când îi ofereau ca el să împartă săracilor milostenie, refuza zicând: ”Aceasta nu e chemarea mea, ci preocuparea mirenilor. Schimnicii trebuie să fie liberi de gândul la cele exterioare şi să-şi păstreze mintea la rugăciune.” Când se mirau de sărăcia sa zicea: “Vieţuiesc astfel, urmând cuvintelor lui HRISTOS:”cel care nu va renunţa la toate bogăţiile sale nu poate fi ucenicul Meu.”

Celor ce veneau la el să-l vadă, îi întâmpina cu tăcerea şi dându-le să sărute icoana Maicii Preasfinte cu Pruncul IISUS. Din smerenie de margine, nu dădea nimănui sfaturi sau poveţe. Cea mai iubită rugăciune a sa era cea a Sfântului Ioanichie cel Mare:”Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă slavă Ţie!” O repeta necontenit, umplându-se de o mare bucurie. Noaptea se plimba prin pădure desfătându-şi inima cu măreaţa tăcere a naturii şi cântând: “Învierea lui HRISTOS văzând, să ne bucurăm…” Iubitor de Biserică, făcea drumuri lungi până la mănăstire prin troienele uriaşe în duminici şi sărbători. Iubitor de linişte şi cugetare, zicea arar:”Să ne smerim în faţa altora; să ne socotim mai răi, oricâte neajunsuri am observa în vieţie lor”. Odată, la bătrâneţe, aducându-i-se mâncarea la chilioară fu aflat îngândurat: ”La ce cugeţi,?” fu întrebat. “Mă gândesc la izgonirea lui Adam din Rai, când plângea şi striga către Dumnezeu: Milostive, iartă-mă pe mine, cel căzut!”

La vreo şaptesprezece verste de Sarov se afla satul Krutâie Pannî unde locuia un moşier care avea o soţie luterană. Stareţul Marcu îi cunoscuse pe moşii lor şi iubea această familie pentru evlavia pe care o avea. Mergea deseori pe la ei, căci îi construiseră în livadă o chilie singuratcă. A încercat în nenumărate rânduri să o convingă pe soţia luterană să treacă la credinţa orodoxă. Îndemnurile lui au impresionat-o foarte mult şi în cele din urmă a fostde acord să treacă la Ortodoxie, cu condiţia ca Dumnezeu să-i arate un semn pentru a se convinge că Biseica Ortodoxă este adevărata Biserică. La aceasta, stareţul Marcu i-a spus: ”Mă voi ruga pentru aceasta împreună cu soţul tău şi nădăjduiesc că pentru mântuirea sufletului tău, Dumnezeu îţi vada un semn.”

La puţin timp după aceea, femeia a avut următorul vis:

Stătea pe malul unui râu lat şi învolburat. Pe partea râului unde se afla ea nu creştea nimic. Era doar pământ uscat. La mal era o luntre fără oameni; pe cealaltă parte a râului se afla o livadă frumoasă şi adia un miros plăcut. Deasupra livezii, în aer, se găsea un Înger care ţinea în mâini Sfântul Potir. În livadă era şi părintele Marcu. Dintr-o mare dorinţă a inimii, ea se gândea cum să treacă în cealaltă parte, în livada preafrumoasă şi a început să-l roage pe părintele Marcu să o ajute să treacă cu luntrea. Părintele i-a sps: “ Dacă te vei alătura Bisericii Ortodoxe, atunci poţi să treci şi fără luntre acest râu învolburat şi periculos” şi, arătând cu mâna dreaptă spre Înger a spus:”Iată, acest înger te va şi împărtăşi cu Sfintele Taine.”

Ea a primit propunerea şi stareţul Marcu i-a poruncit să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să se apropie de malul râului. Mergând pe apă şi ajngând până la mijlocul râului, deodată s-a speriat de repeziciune apei şi s-a trezit din somn cuprinsă de spaimă. I-a povestit imediat soţului acest vis şi cum amândoi au considerat că a fost un vis de la Dumnezeu, ea s-a hotărât să se convertească la Ortodoxie..

Ultimele zile de vieţuire ale stareţului Marcu, slăbit şi bolnav i-au fost mângâiate de vedenii ale viitoarelor bucurii cereşti gătite drepţilor. Mutat de fraţi la mănăstire, a cerut iertare tuturror şi cerând să se roage pentru el. S-a împărtăşit cu Preacuratele lui HRISTOS Taine şi a adormit cu pace. Era în toamnă târzie, 4 noiembrie 1817. Pe locurile lui de vieţuire, monahii au pus Cruci: pe vîrful de munte, în pădure unde a avut colibe, pe malul râului Sarovka. Acolo veneau călugării dmineaţa şi se închinau, cântând imne bisericeşti spre slava Celui veşnic, Domnului şi Dumnezeului nostru.