Volumul „INCURSIUNI ÎN ISTORIA PODENILOR”

Dacă scrii despre oraşul tău natal înseamnă că-l iubeşti. Faci istorie şi istoria este ştiinţă. Dacă scrii despre cartierul în care te-ai născut înseamnă că-ţi readuci paşii înspre origini. Te cheamă din umbră copilăria care nu moare în suflet niciodată. Icoana ei rămâne ascunsă în cel mai tainic colţ din fiinţa ta.

Un înaintaş de-al nostru, colonel Alexandru Russu a avut ideea să reconstruiască istoria cartierului bistriţean de peste Podul Budacului. A răscolit arhive, a descifrat texte vechi scoase din colbul vremii, încadrând locul cartierului în istoria Bistriţei şi mai departe în cea a Transilvaniei.

Om erudit, colonelul cunoştea trei limbi străine şi a putut descifra din textele scrise în aceste limbi istoria ascunsă a acestor locuri şi a locuitorilor lor.

Volumul „Incursiuni în istoria podenilor” parcurge drumul evocărilor istorice, căci: „Am conceput această carte din dorinţa de a scoate din anonimat un vechi cartier românesc al oraşului Bistriţa, o zonă străjuită de o frumoasă pădure, al cărei margini au fost scăldate de apele cristaline ale râului de munte, Bistriţa Ardeleană (…) cu care oamenii locului au fost înfrăţiţi de la începutul veacurilor, cartier cunoscut sub genericul nume de „Cartierul podenilor” (pag.6).

Aşadar, evocări după texte istorice şi după amintiri şi ficţiune, subiective, dar valoroase.

Am spus om erudit, dar şi plin de harul vocabulelor de suflet (colonelul Al. Russu avea un frate pictor, deci o familie cu haruri artistice) autorul creează în istoria românilor bistriţeni adevărate pagini de poezie, ca acelea care povestesc scena de primire a saşilor colonizaţi în Transilvania, de către populaţia românească, ciudate arătări pentru noii veniţi (pag.22).

În capitolul „Stăpânii pământului” autorul ne aduce în faţă texte vechi din care se descifrează că românii erau primii locuitori în aceste meleaguri, apoi au venit ungurii şi ultimii saşii.

Povestitorul aduce argumente logice create de imaginaţia sa, dar şi citate din diferite cronici, scrise în limbile germană, maghiară şi franceză. Dar acolo unde nu există argumente: „În găsirea adevărului, pentru a putea trage concluzii credibile, în lipsa documentelor istorice, trebuie să apelăm la raţionamente şi găsirea unor puncte de reper, care să conducă la împrăştierea vălului de negură ce acoperă începutul acestei aşezări, sarcină nu prea uşoară”. (pag. 31)

Autorul caută să explice istoria şi provenienţa denumirii localităţilor rurale înconjurătoare, arătând transformarea semantică a lor de la origine şi până azi. Cartea musteşte de documente şi date care trebuie citite atent şi nu se pot reda într-un articol succint… Menţionez doar că aşezările româneşti din jurul cetăţii săseşti, par să fi fost populate de meşteri români, veniţi de pe satele din jur, meşteri angajaţi de saşi pentru construirea zidurilor cetăţii, la care munci meşterii constructori saşi din cetate nu erau suficienţi. Aceştia, veniţii, nefiind admişi noaptea în cetate, şi-au făcut în jur adăposturi din lut, colibe, pe care pe urmă statornicindu-se aici le-au dărâmat, construind case de lemn. Cu timpul şi-au cumpărat pământuri de la saşii care le acaparaseră la venire, formându-şi gospodării de tip medieval, dar ei rămânând pe mai departe zidari, lemnari etc., deci, constructori.

Volumul vorbeşte şi despre exodul evreilor infiltraţi cu greu în cetate, ca şi comercianţi, dar şi-n cartierul de peste Podul Budacului, unde şi numele evreului Lowi Milka, ce şi-a deschis o cârciumă peste drum de vamă, loc unde eu am apucat crâşma lui Malka.

Pentru construirea „culorii locale”, dar şi pentru satisfacerea nevoii de pitoresc, autorul ne vorbeşte uneori şi despre obiceiurile fiecărei etnii, descriind scene ca aceea a sărbătoririi de către evrei a zilei de „reshasana” destinată verificării conştiinţei (pag. 53).

Tradiţiile şi obiceiurile localnicilor sunt îndelung descrise. Amintesc pe cele legate de Podul Budacului, loc pitoresc (aici ataşează şi fotografii), unde duminica slujnicele oraşului se întâlneau cu soldaţii din cazarma situată în apropiere, care îşi serveau simpatiile cu floricele cumpărate din cotarca lelii Anişca, ce se posta de dimineaţă la un capăt de pod… la fel e filmată şi existenţa cerşetorilor la alt capăt de pod, amintiri pline de nostalgia timpurilor spulberate, ca în citatul următor: „Podul şi podenii formau un tot nedespărţit. Odată cu tragica lui dispariţie, s-a stins şi farmecul acestui cântec de dragoste” (pag. 59).

O carte de istorie se scrie încet. Ea trebuie să cuprinsă laturile vieţii sociale şi autorul nu uită să completeze peisajul cu capitole ca: „Farmecul pădurii”, „Pe drumul credinţei străbune”, „Viaţa culturală”, „Portul şi arta populară”, „Munci casnice (desfăcatul de cucuruzi)”, „Obiceiuri şi datini străvechi”, „Meşteşuguri şi meşteşugari”, „Primii pompieri din Bistriţa”, „Târguri de ţară Bulgiul”, „Ţigani nomazi şi locali”, „Vânzători ambulanţi” şi „Activitatea sportivă”.

Cartea se continuă cu epoca modernă, firul povestirii surprinzând schimbările intervenite în viaţa socială, politică, religioasă, a populaţiei din România sub influenţa regimului comunist, cât şi după abolirea acestuia.

Nu ştim până unde se duce contribuţia domnului colonel la această carte şi de unde începe vrednicul nepot, dr. Şt. Antoniu Russu. Povestirea continuă pe baza amintirilor proprii ale noului autor, dar care a şi citit unele cărţi nou apărute, pe care nu le aminteşte în bibliografie, dar şi din mărturisirile – amintiri ale unor localnici. Subliniem că amintirile au întotdeauna şi cel puţin o firavă notă subiectivă, datorită faptului că omul reţine ceea ce l-a impresionat mai mult, emoţiile fiind un factor care ajută imprimarea mai trainică în memorie. De aici, dar şi din dorinţa de a face din povestire o carte atractivă, se recurge uneori la redarea unor întâmplări cu oameni, ceea ce transformă fragmentul în literatură. (Se vorbeşte despre cârciume şi prăvălii, dar nu se aminteşte despre crâşma lui Malka, nici despre băcănia temporar existentă a lui Ivan (care locuia în casa Lungu, pe colţ), dar mai ales despre cârciuma şi prăvălia Ursu şi despre prăvălia lui Mayly. Amintirile sunt selective şi nu ne obligă la nimic. Zic doar, că Zlata nu era cojocar cum se scrie în carte, ci tăbăcar. Cojocari erau Mureşan Grigore şi mai târziu Paşca, iar străzile aveau alt nume decât cel actual, de exemplu strada Ion Vidu se numea Cărămidarii. Aici, pe capătul de sud se află o casă veche zidită de bunicul meu din cărămidă, care a dărâmat vechea casă de lemn. Azi e moara lui Zăvoianu Dumitru. Casa durează de peste 100 de ani şi dovedeşte trăinicia tehnologiei vechi în construcţii. Ca podeancă din străbuni pot să spun că majoritatea familiilor amintite ca fiind băştinaşe sunt provenite din alte cartiere sau din satele din jur, fiind sosite aici cam în jurul primului Război Mondial. Şi mai există un meseriaş care practica o meserie mai mult artizanală, devenită nerentabilă în urma apariţiei fabricilor, care scoteau piepteni mai fini din celuloid şi mai atractivi. Acesta era Frişan Ioan, pieptănar, care nu şi-a părăsit meseria până la sfârşitul vieţii. Veneau la el, totuşi, mulţi „domni” să cumpere piepteni din corn de vită care erau mai „ecologici”. Cuvântul acesta nu era folosit, dar concepţia exista. Şi mai veneau saşii cei mai bogaţi, care-şi făceau mobilă la comandă şi-i cereau să le confecţioneze ornamente florale din corn de vită, pentru broaştele închizătorilor de la dulapuri şi bufete. O meserie ce a dispărut, dar care cerea multă dexteritate.

Un capitol în care povestirea devine nostalgică este acela despre rudele dispărute ale autorului. Capitolul este dotat cu frumoase fotografii ale înaintaşilor, familiei, printre care se aminteşte şi persoana unui unchi tipograf, pe nume Feldrihan. Era vecinul nostru dinspre sud, un personaj total pitoresc de care îmi aduc perfect aminte deoarece mă impresiona tare. Era înalt, voluminos şi umbla numai în costum negru, ducând tacticos un baston de promenadă cu mâner de fildeş. Când vorbea rostea cuvintele foarte răspicat, ceea ce-i dădea alura de om de mare importanţă (în mintea mea). Locuia într-o casă veche de lemn, cu prispă şi acoperită cu şindrile, de care mai erau doar trei în stradă, dar oamenii îi ziceau soţiei lui „doamna Feldrihan” şi nu lelea Ravecă, sau lelea Anică, cum le zicea altor femei.

Fotografia de la pagina 210, denumită „casa Feldrihan”, nu este casa veche ci casa clădită de noul proprietar, familia Mocodean.

Toate aceste completări nu ştirbesc valoarea volumului, care conţine numeroase date ştiinţifice comentate într-o carte inedită ca temă, iar titlul care conţine sintagma „incursiuni”, nu-l obligă pe autor la o relatare totală a subiectului.

Domnul dr. Antoniu Russu şi-a făcut datoria faţă de podeni, terminând o carte lăsată începută de un înaintaş, probabil prin survenirea morţii acestuia. Domnia sa, deşi a îmbrăţişat o profesie ştiinţifică de doctor, are vădite calităţi de scriitor, practică un scris atractiv, împodobit cu multe episoade liric e, uneori satirice sau ilare, despre oameni şi întâmplări.

Sugerez să dea un exemplar Arhivelor Statului, fiind folositor pentru multitudinea datelor adunate din lecturarea unor documente inedite. Iar podenii ar trebui să o citească, fiind vorba despre cartierul lor.

Virginia Brănescu