A vorbi discuții

Am preluat sintagma de la un amic. Îmi place foarte mult, fiindcă e în bună măsură un sinonim pentru „limbajul de lemn” – altă expresie pentru care sunt invidios că n-am descoperit-o eu.
Cel puțin românii de vârstă mijlocie își amintesc de acea pelagră lingvistică antedecembristă, de acel șir de cuvinte ,„consacrate”, utilizate în ședințe de partid, în presa scrisă / vorbită / văzută, până și în dialogul cotidian pe te miri ce temă. Cuvinte care slujeau propaganda de partid, ideologia bolșevică, apoi ceaușistă; cuvinte, propoziții care nu spuneau nimic, ci trebuiau să confirme o realitate inventată. Trebuia… să se vorbească discuții. De fapt, să se mimeze.
Desigur, limbajul de lemn stârnea lenea în gândire sau acoperea lipsa de cultură, ori sensibilitatea precară a cutărui individ; întâi de toate ale celor cu funcții politice, administrative.
Din vocabularul de atunci, din ce a rămas și azi, în stereotipiile comunicării, mă întristează frecvența vocabulei „deosebit”(cel mai prostituat cuvânt românesc în momentul de față), aceasta mai cu seamă atunci când o faptă, o vrere, sunt, în realitate, normale. Nu. Indolentul de azi folosește calificativul „deosebit”pentru orice: gest deosebit, zicere deosebită, împrejurare deosebită, ajutor deosebit (până și… mizerie deosebită) ș.a.m.d. De parcă i-au pierit de pe limbă alte adjective sinonime.
La aceasta să adăugăm stridenta invazie de anglo-americanisme ce ne invadează comunicarea. Uneori, până la ridicol. Deunăzi, am auzit, la târgul săptămânal: „Vezi la taraba din capăt, acolo chiar găsești marfă mai cool.”
Cu o așa stare de spirit, am intrat la liturghia duminicală. Ce tămăduire! Ce cuvinte frumoase, pe durata ei: nevoință, s-a nevoit în ascultare, s-a ostenit, rânduială, s-a despătimit, voia lui, făcea vorbire, s-a săvârșit, povață, cuviință.
Parcă eram prunc și mă ținea bunicul de mână.