ZIUA ARMATEI

Ziua armatei se sărbătoreşte în fiecare an în 25 octombrie. Disputele politice trebuie să înceteze în această zi. Este o sărbătoare în care întreaga naţiune se gândeşte la instituţia militară, la oamenii care o compun. Bărbaţii îşi aduc aminte de momentele plăcute sau neplăcute care s-au constituit în repere ale trecerii timpului în perioada stagiului militar (atunci când acest stagiu era obligatoriu). Femeile îşi aduc aminte, de cele mai multe ori, de o iubire sub semnul aşteptării sosirii iubitului. Astfel, fiecare femeie a trăit o clipă din viaţa Penelopei. În percepţia publică, armata este fixată prin partea de execuţie încadrată cu militari în termen. Poporul păstrează imaginea secvenţei dintre încorporare şi lăsarea la vatră. În fapt, este imaginea poporului într-o instituţie cu o cultură organizaţională străveche. Ziua armatei, se constituie

într-un prilej de aducere aminte despre oameni, locuri şi întâmplări. Toţi oamenii vorbesc frumos despre perioada petrecută în armată, fie că a fost război sau pace. În momentele cruciale ale naţiunii, armata a avut de jucat rolul principal. Nu voi aprecia dacă a fost jucat bine sau rău rolul, pentru că asta face istoria şi mai ales, memoria colectivă a poporului. Eu pot afirma că armata şi-a îndeplinit atribuţiile în stransă legătură cu modul în care politicienii au înţeles rolul acestei instituţii, au înzestrat-o, au echipat-o, i-au asigurat resursa financiară necesară modernizării, au fixat obiectivele politice ale războiului şi alianţele.

După douazeci de ani de la Revoluţie, societatea a cunoscut o dinamică necontrolată, dezechilibrată, şovaielnică şi confuză. Şi armata, ca parte a societăţii, a urmat acelaşi curs. Nu cu gândul de a critica în zi de sărbătoare, ci de a trage un semnal de alarmă şi a îndemna la o analiză mai profundă a rolului şi locului armatei

într-o societate normală, voi evidenţia câteva repere ale dinamicii acestei instituţii în marşul, prea lung, prin spaţiul ceţos al tranziţiei.

Poziţionarea strategică, cu efortul pe frontiera de vest, la începutul anilor 90, fără o viziune clară, a fost păguboasă. Confuzia, la nivelul deciziei politice, a generat confuzii la nivelul deciziei militare. Am consumat resurse financiare pentru amplasarea unităţilor pe frontiera de vest, am uzat resursa umană, în mod deosebit, cadrele active, construind cazărmi şi poligoane, pe care, apoi, le-am părăsit. Mulţi ofiţeri de valoare s-au pierdut în aceste hăţişuri.

Restructurarea armatei fără o viziune politică clară a făcut ca managementul resursei umane să fie marcat de inconsecvenţe. Au plecat din armată oameni în care s-a investit mult şi care aveau un potenţial mare. Au fost trimişi în străinatate, în structurile de formare ale NATO, ofiţeri care nu aveau pregătirea operativă corespunzătoare şi ulterior, au fost trecuţi în rezervă. Au dispărut structuri de comandamente şi genuri de armă performante, rămânând altele ineficiente. Am împrumutat ce era rău şi am renunţat la ce a fost bun, pentru că procesul de adaptare a fost condus de oameni nepricepuţi, incompetenţi şi preocupaţi doar de imaginea de «reformator». Restructurarea ne-a învăţat că, pentru a distruge ceva este nevoie de un «revoluţionar», dar pentru a construi ceva, este nevoie de un reformator cu capul limpede. Greşeala a fost că noi am păstrat “revoluţionarii” şi la reformarea sistemului. Fiecare guvernare a venit cu o reformă proprie, dar fără reformatori. Nici societatea şi nici armata nu au avut noroc de un Alexandri Ioan Cuza. Viziunea pe termen lung şi planificarea strategică adecvată viziunii ne-a lipsit şi ne lipseşte încă.

Instituţiile de învăţământ militar au rămas cu arii curriculare neadecvate si mai ales, cu profesori blocaţi cultural. Astfel s-a produs ruptura între generaţii. Cei cu experienţă plecau din armată fără să transfere competenţele lor tinerei generaţii. Am rămas fără modele profesionale, umane, morale, care să însufleţească sistemul şi mai ales, să menţină flacara entuziasmului profesional.

Promovarea în carieră s-a făcut după reguli care vizau reducerea armatei şi nu valoarea profesională, vocaţia, pasiunea şi angajamentul efectiv. Promovarea în urma unei decizii a unei comisii centrale care nu a văzut niciodată pe cel în cauză, s-a dovedit generatoare de slăbire a spiritului camaraderesc şi de corp. Am devenit un fel de funcţionari fără legături unii cu alţii, desprinşi afectiv de structurile în care funcţionam. Ghidul carierei a subminat coeziunea structurilor şi relaţiile dintre oameni. Atitudinea profesională nu mai poate determina singură altitudinea în ierarhie. În această chimie a evoluţiei în carieră, ingredienţii adăugaţi sunt toxici pentru sistem.

Gradul militar, dintr-un mijloc de recunoaştere şi stimulare a valorii, a devenit un mijloc de presiune pe cadre şi de scoatere din sistem. Statutul cadrelor militare, aprobat prin lege organică, a avut ca scop final, reducerea armatei ca o condiţie de aderare la NATO şi nu consolidarea armatei ca pilon fundamental al siguranţei naţionale.

Uniforma militară, ca mijloc de identificare profesională, de apartenenţă la o structură, armă, specialitate şi de referinţă la istoria neamului românesc, s-a schimbat. Uneori, schimbările au depersonalizat unităţile, desprinzându-le de tradiţie şi istorie. Aşa a fost cazul uniformei vânătorilor de munte. În vechea uniformă, erau cunoscuţi de toată lumea. În noua uniformă, nu mai au imaginea care au avut-o, de luptători de elită.

Ceremonialul militar în spaţiul public, ca mijloc de menţinere a legăturii între popor şi armată, a suportat şi el, modificări. Am renunţat la pasul de defilare tradiţional şi am împrumutat unul care este respins de marele public. Paradele militare sunt, de obicei, disputate politic şi nu mai transmit publicului şi lumii diplomatice, ce trebuie să transmită.

Trecerea de la armata de conscripţie la profesionişti, a generat mutaţii funcţionale şi de administraţie, profunde.

Judecând în termini de costuri, pot afirma că sistemul de apărare, siguranţă, ordine publică încadrat cu profesionişti, este mai costisitor şi prezintă si vulnerabilităţi pe care nu le-am bănuit.

Conducerea civilă a armatei, nu înseamnă, automat şi controlul democratic al armatei. Controlul obiectiv şi democratic al armatei este un semn de normalitate. În multe guvernări, Ministerul Apărării Naţionale a fost transformat în teatru de război între Preşedinte şi Primul Ministru, cu toate consecinţele nefaste pentru armată. Conducerea civilă nu a înţeles rolul acestei instituţii şi a judecat-o superficial, în termini mercantili şi nu de interes naţional.

Apartenenţa la NATO a României a generat mutaţii în relaţiile de comandament, în formarea continuă a ofiţerilor şi a comandamentelor. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii au o pregătire multidisciplinară. Soldatul nu este un om de care agăţi o armă, ci un om cu o viziune asupra dinamicii relaţiilor internaţionale, cu o pregătire lingvistică ce-i permite să comunice în structuri de comandament multinaţional, în spaţii culturale şi de civilizaţie pe care să le cunoască şi în care să se integreze funcţional. Militarul trebuie să fie iniţiat în relaţii diplomatice şi de administraţie publică. El este necesar să aibă abilităţi de comunicare într-un ecart ce trebie să includă, la un pol, înalţii funcţionari ONU, iar la celălalt, oameni aparţinând triburilor şi culturii tribale. Militarul trebuie să aibă o cultură juridică, de drept internaţional, care să-i permită acţiunea într-un câmp restricţional şi limitativ.

Eu sunt mândru că am participat la configurarea unui profil profesional de o asemenea forţă şi anvergură. Am convingerea că cei tineri vor duce mai departe acest demers.

Participarea armatei la misiuni internaţionale a fost o provocare. Activitatea statelor majore a dobândit noi valenţe. S-a introdus sistemul de planificare bugetară multianuală, specific forţelor NATO. În instrucţia forţelor şi-au făcut loc dreptul internaţional, limbile străine, pregătirea psihică şi contracararea acţiunilor de influenţare psihologică, istoria culturii şi a civilizaţiilor, relaţiile civil-militar, etc. Exerciţiile în comun cu alte comandamente şi structuri sub autoritate ONU, OSCE, UE sau NATO, au lărgit orizontul armatei şi au determinat noi posibilităţi de punere în valoare a factorului uman.

Misiunile internaţionale ne-au arătat că securitatea cetăţeanului şi a ţării se şi plateşte, iar moneda se numeşte SÂNGE. Armata, prin oamenii ei, plăteşte nu numai cu îngrădirea drepturilor constituţionale, ci şi cu viaţa. Pentru acest lucru şi pentru că este cel mai vizibil vector de imagine publică internaţională a României, armata se bucură de o mare încredere în societate.

Participare armatei la înlăturarea dezastrelor şi la salvarea vieţii cetăţenilor ne-a învăţat cât este de trainică legătura dintre armată şi popor, a dezvoltat încrederea în militari, iar militarii şi-au pus în evidenţă spiritul de sacrificiu. Aceste misiuni au scos în evidenţă că militarii, deşi sunt sub 1 % din populaţia ţării, pot să constituie un reper de normalitate şi prin cultura organizaţională straveche, pot atrage încrederea a peste 80 % din cetăţenii ţării.

În concluzie, toţi cetăţenii trebuie să ştie că armata, cu toate greutăţile tranziţiei, a reuşit să-şi conserve ce a avut bun şi să asimileze tot ce a avut nevoie pentru a fi în slujba poporului şi că are nevoie de înţelegerea, sprijinul şi încrederea poporului. În zi de sărbatoare, să ne îndreptăm gândurile spre militarii din teatrele de operaţii şi să ne exprimăm încrederea în forţa, curajul, omenia şi instrucţia lor. Revenind cu gândul la familiile lor, să îi rugăm să nu le transmită militarilor, greutăţile din ţară pentru a putea să se concentreze pe ce au de făcut acolo. Să avem încredere în ei !

Dumnezeu să aiba în pază Armata României !

Colonel (r) IOAN GAFTONE