150 de ani de la nașterea prozatorului Tit Chitul (1866-1905)

            Lumea beletristicii românești are multe nume de autori care s-au prăpădit prea devreme. Amintesc pe: Iulia Hașdeu (1869-1888), poetă română de expresie franceză, ridicată la stele la 17 ani, Corneliu M. Popescu (1958-1977), cel mai bun traducător al lui Eminescu în limba engleză, decedat la vârsta de 19 ani la cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Labiș (1935-1956), poetul unei generații cu doar două volume antume de versuri: „Primele iubiri” (1956) și „Lupta cu inerția” (1956), trecut la cele veșnice la 21 de ani, Pavel Dan (1907-1937), prozatorul câmpiei transilvane, care a trecut Styxul la 30 de ani, și lista ar putea continua.

            Numele lui Tit Chitul este mai puțin cunoscut în lumea literelor de astăzi, dar merită să ne oprim asupra biografiei sale. În primul rând, pentru că s-a născut în 23 octombrie 1866 la Gherla, și și-a petrecut ultimii ani din viață la Chețiu, în jud. Bistrița-Năsăud, și în al doilea rând, deoarece Nicolae Iorga a afirmat despre acesta: „avea puterea de a descrie și un netăgăduit talent de a istorisi” sau: „ceiace a rămas pe urma lui ar putea fi apropiat de public, măcar atunci după moartea lui, într-o ediție mai omenească”. Clasele primare și o parte din studiile gimnaziale le-a urmat la Gherla, pe care le definitivează la gimnaziul piariștilor din Cluj, unde, de altfel, va absolvi și liceul. După examenul de bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității Maghiare din orașul de pe Someș. Din păcate, în anul II de studenție, s-a îmbolnăvit de polinevrită, boală care s-a soldat cu paralizia picioarelor și a mâinilor. Acest lucru l-a determinat să se întoarcă la familia mamei din Chețiu. Înzestrat cu o voință formidabilă, a învățat limbi străine și a dictat mii de pagini surorii sale, pagini publicate mai cu seamă în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Acestea s-au materializat în romanele:

-          „O fată de tarabostos” (vol. I și II, ediția întâi la Gherla, în 1901, și cea de-a doua în 1984);

-          „Catastrofa Daciei” (1904);

-          „Steaua Orientului” (în foileton, în revista „Familia”, între anii 1903-1905);

                                  și în proza scurtă:

-          „Spionii” (în „Familia”, 1905);

-          „Procesul pierdut și totuși câștigat” (postum, în „Familia”, 1906);

-          „Fabrica de porțelan”  (postum, în „Familia”, 1906);

-          „Istoria africană” (postum, în „Familia”, 1906);

-          „Tâlharul” (postum, în „Familia”, 1906);

-          „O idee genială” (postum, în „Revista Bistriței”, 1908);

-          „Viziune, povestire inedită” (postum, în „Zări senine”, 1926);

Talentul său a fost apreciat de însuși Iosif Vulcan, întrucât, nu întâmplător, acesta l-a propus pe Tit Chitul pentru premiul „Heliade Rădulescu”.

Tit Chitul s-a stins din viață în 10 octombrie 1905, la Chețiu, după 17 ani de grea suferință, la vârsta de 39 de ani. O parte din manuscrisele acestui nefericit scriitor se află la familia Leheneanu din Cluj-Napoca, dar și a fratelui mai mic, doctorul Ioan Chitul.

Destinul său îmi amintește de cel al scriitorului român, de origine evreiască, Max Blecher (1909-1938), care, student fiind la Facultatea de Medicină din Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă și, după zece ani de suferință, s-a mutat la stele, la vârsta de 29 de ani, lăsând în urma sa placheta de versuri: „Corp transparent” (1934) și romanele: „Întâmplări din irealitatea imediată” (1936) și „Inimi cicatrizante” (1937), celelalte scrieri fiindu-i publicate postum.

Bibliografie:

1.      Irina Petraș, „Clujeni ai secolului 20” (ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000, p. 72);

2.      Irina Petraș, „Clujul literar 1900-2005”; dicționar ilustrat” (ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, p. 33) ;

3.      Teodor Tanco, „Dicționar literar 1639-1997 al jud. Bistrița-Năsăud” (ed. Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1998, pp. 104-105).