Acea vară fabuloasă

Îmi place să zăbovesc în fața standurilor cu jucării. Doar într-o astfel de ipostază accept, înțeleg propoziția „A dat în mintea copiilor.” Deunăzi însă am trăit un amestec de sentimente, plimbându-mi privirea peste câteva rafturi cu arme, în miniatură, din plastic. Pentru copii.
Sunt tată de fete și mă gândeam dacă, având un băiat, i-aș fi cumpărat asemenea enormități. Jucăriile au efect educativ, deopotrivă, vin în întâmpinarea nevoii pruncului de a cunoaște lumea din preajmă, de a-i întări acele nuclee psihosomatice care stau la baza viitoarei personalități. Ei bine, la ce folosesc acele pistoale, mitraliere, tunuri, tancuri oferite spre vânzare ? Desigur, întrebarea mea e retorică.
Brusc, mi-am amintit de o vară, era nu mult după război, timp sleit, în care, pentru băieți mingea însemna un ghem de cârpe legate zdravăn cu sfoară, iar fetițelor o ciozvârtă de scândură le putea stimula ideea să o învelească în resturi de stambă, să-i pună la un capăt, în chip de batic, un colț dintr-o veche batistă, devenind astfel păpușă.
Am avut și eu o „uliță a copilăriei.”. „Târla noastră de pitici” – vorba incomparabilului poet Ion Barbu -, număra prunci cam de aceeași vârstă, dar încă ne dedați la… dulceața scris-cititului. Însă, deasupra noastră veghea seducătorul Puiu, cu vreo patru ani mai mare decât noi.
În vara pe care vreau să o evoc, Puiu a rămas acasă, căci, altfel, cum se termina școala, era dus în orașul vecin, preluat fiind de tatăl său; pesemne, așa a fost înțelegerea între părinți, după divorț. Atunci Puiu s-a putut ocupa de noi, după pofta imaginației sale.
Războiul trecuse cu nu mulți ani în urmă, încât, dacă aveam ceva habar de ce însemna război, aceasta era din interminabilele povești ale foștilor combatanți și ale celor neînrolați, rămași acasă. Mai erau și filmele, doar că foarte rar primeam câte un bănuț de la părinți pentru așa ceva (abia erau bani pentru o pâine și un litru de petrol lampant). Ne plăceau filmele cu Armata Roșie, care înainta spre victoria finală, iar noi ieșeam din sală cu urale de învingători. Spiritul inventiv al lui Puiu era stimulat de astfel de secvențe belicoase, îi inspirau imaginația. Cum maică-sa era funcționară la Primărie, până la venirea ei acasă, bineînțeles că toată casa, curtea, grădina, livada erau spații ale… cazarmei noastre.
Se intra cu parolă, iar peste trotuar atârnam o barieră dintr-un par (luat din stiva lui nea Hodiș, vecinul), care, la trecerea pietonilor (amuzați de șotia noastră), era manevrată de un soldat vigilent, santinelă de pază, cocoțat în nucul de lângă gard.
Arsenalul nostru era o combinație de antic și contemporan: săbii, prăștii, buzdugane, arcuri, scuturi, pistoale, dinamite, grenade. Pentru confecționarea unora erau preferate scândurele din gardul ce împrejmuia o grădină dinspre malul Someșului. Pentru buzdugane, ni s-a ordonat să facem o incursiune în pădure. Puiu, cu un bomfaier, tăia pui de conifere (ah !n-aveam noțiuni… ecologiste), iar noi, cu cuțite șterpelite de acasă, ciopârțeam, curățam rădăcinile, încât numai bine să le aruncăm asupra dușmanului (care era, de preferință, tulpinile cireșilor și prunilor din livadă). Ne jucam de-a dacii și romanii (între timp, Puiu învățase despre ei la școală și, la rândul lui, ne instruia pe noi, analfabeții). Ne războiam, dar fără ideea că victoria provoacă răni, suferință, moarte.
Aveam și dinamită. Începuse să dispară de pe rafturile din cămara de acasă, sticle goale, iar varul nestins din magazia vecinului Pișta începea și el să se împuțineze. La indicațiile căpitanului Puiu (noi eram loaze, soldați), pisam varul, îl vâram în sticle, turnam apă și le astupam cu dopuri din coceni de porumb. Firește că tații erau nedumeriți ce fel de șoareci au prin magazie, de apăreau grămăjoare de boabe de porumb, dar lipseau cocenii. În zilele planificate de căpitan, pregăteam dinamita în fundul livezii, noi ne așezam pe burtă, la distanța socotită de șef, și așteptam cu emoție exploziile.
Era joacă. Ne jucam de-a dinamita și nu de-a moartea sau durerea. Ce mai gloanțe, ce mai pârâieli, ce mai bubuieli ieșeau din gura noastră de puștani, când ne jucam de-a războiul !
Într-un răstimp, mamele de pe strada noastră intraseră la mirări, apoi la bănuieli: elasticul din chiloții familiei începea să dispară. Normal, căci era component esențial pentru praștiile și pistoalele noastre cu țevi din tulpină uscată de soc.
Aveam și zile de defilare, de la poarta curții până la intrarea în livadă. Puiul urmărea sobru parada, cu palma la borul unui clop de paie oșănesc, cocoțat pe cușca dulăului (care dulău nu mai exista, pe motiv de… pensie). E ușor de înțeles cum o dată, de două ori pe săptămână lipsea din bucătăria mamelor câte un capac de oală și o lingură de lemn.
Oricât de înfierbântați eram în confruntările războinice, nu ne-am întors niciodată acasă răniți. Murdari, da…
Apoi, începutul noului an școlar a însemnat sfârșitul unui timp seducător. Și mama și Puiu au plecat din localitate, iar noi, voinicii de pe strada noastră, intram în misteriosul proces de… alfabetizare; sub lumina opresivă ce venea de la… răsăritul stalinist.