Acolo unde se stâmpără un dor

Încep, oarecum, rebrenian: Din șoseaua care duce spre Dej, de la Uriu se desprinde, spre dreapta, un drum județean care o ia pe lângă firul Văii Ilișuii, mărginit de dealuri care, treptat, se înalță până ajung munți, alcătuind masivul Țibleș, la poalele căruia, la Târlișiua, stelele l-au adus pe lume pe inegalabilul Liviu Rebreanu.
Dar, cel mai adesea, mă interesează ”La pod”, de unde, tot pe dreapta, se desprinde un drum, asfaltat neted, ce urcă spre Dumbrăvița, până dincolo de biserică. Acum bat clopotele pentru o înmormântare ce va avea loc la prânz.
Sunt așteptat de familia dascălilor Ștefana și Remus Mureșan, pentru deja tradiționalul ceai de tei al dimineții, după care învățătoarea Maria Păltinean și profesoara Delia Mititean (care mi-au fost eleve la liceu) organizează o oră de întâlnire a scriitorului Cornel Cotuțiu cu două clase de elevi. (Îmi permit să mă mândresc că, în ultima vreme, cum îmi apare o carte, cum trag o fugă până aici).
Le vorbesc copiilor de ce îmi place să mă consider și eu diugan (când tatăl meu se năștea aici, satul se numea Diug), de ce mă bucur să revăd locurile acestea pe care le cunosc de la 10 ani, de ce mă încălzesc amintirile despre oamenii de atunci și cei de acum. De aceea și în dedicația pe cărțile dăruite, fiecăruia am menționat la fel: „Diuganului… /numele elevului/, de la diuganul … /numele meu /.
Le-am citit și un fragment din interviul pe care…diuganul Menuț Maximinian mi l-a luat anul trecut:
„Pe mine barza m-a adus la Beclean, dar am fost atât de mândru că sunt considerat ca aparținând acestui sat! Din toată experiența mea în legătură cu oamenii de acolo, firește că am avut de câștigat, viziunea mea despre lume modelându-se benefic.”
Bineînțeles că apoi dialogul a continuat în cancelarie, la alt nivel, cu dascălii școlii (și, desigur, și dedicațiile pe carte având alt conținut). În curând, voi fi din nou între ei.