Acum 55 de ani... (II)

Șoseaua dinspre Bistrița fusese doar atinsă de puhoaie. Încât, trecând podulețul solid de peste Someș, am ajuns cu ușurință până în centrul orașului, ca să o pot lua apoi, doar udat până la genunchi, spre pâlcoasa Strada Parcului, spre casa cu nr. 3 a părinților mei, a copilăriei mele.

                Casa avea pereții zdrobiți de butucii cu care i-au lovit puhoaiele, mânjită de noroaie. Am urcat și eu în podul casei, până pentru zori de zi. Mă edificasem: mobilă sfărâmată, în pereți doar urme de sticlă sfărâmată.

                Aproape că nu știam de ce să ne apucăm. Taică-meu îmi dăduse o pereche de cizme de cauciuc și niște pantaloni înalți; de la mama am avut parte de o bluză de pijama. Văzându-mă așa, soră-mea fiind sosită de la Bistrița, avu putere să treacă peste supărare și teamă, a dat o glumă: „Dacă n-ai avea părul creț, așa ai semăna cu Chaplin”.

                Eu plângeam, spălând cărți din dulapul inundat cu nevoi.

                Eram impresionat și de o împrejurare uimitoare. Peste grădina cu mere, pere, struguri treceau din când în când oameni vii, agitați de trunchiuri rămuroase de copaci, fie cadavre agățate de ele.

                Văzându-ne cocoțați pe acoperiș, cei încă însuflețiți, făceau gesturi disperate, țipau. Noi eram amorțiți de groază.

                La un moment dat, a apărut un trunchi viguros, cu o tânără îmbrățisându-l. Era așa de amorțită, încât nu mai era capabilă de nici un ges sau țipăt. Am urmărit-o înduioșată, cu privirea, până puhoaiele zbăteau copacii din marginea domeniului feudal Bethlen. Aveam să văd ceva neașteptat. Tânăra se dezlipise de copacul salvator, căci se prinsese e o cracă puternică, după care a mai avut putere să-și lege lungile cozi împletite ale capului de brațul riguros al plopului. A rămas așa preț de vreo oră și jumătate, după care, căutând într-acolo, tânărul corp nu mai era la vedere. Starea de compătimire ce mă cuprinsese, avea să dispară a doua zi, când am aflat că dintr-o uzină apropiată a luat-o într-acolo un bărbat, care își avea legată alături o barcă de pescar.

                Câte un puseu de drag țâșnea când, ieșind în curte, mă întâmpina Yahny, scuturând lanțul de care era legat. Cu acesta avusese noroc. Pe măsură ce puhoiul se ridica, ai mei îl urmăreau din pod cum cățelul se retrăgea spre tulpina dudului ce care lanțul său era legat lejer. Nu lătra, pesemne pentru că nu msi întâlnise așa bizarerie; în lumea lor nu exista un astfel de balaur.

                E o zicere care place românului: „În tot răul e și un bine.” S-a hotărât, pe plan național și județean, razii de reparații, refaceri, încât omul de rând să se vadă că e luat în seamă la nivel excepțional. La Beclean, în 2 ani a fost construit un dig din ciment și piatră încât, pe lungimea a 3 kilometri apa Someșului să fie neputincioasă, oricât de amenințătoare ar fi natura. Iată, o jumătate de secol e doveditoare.