ADUCERILE-AMINTE: Noapte de mai pe front

Cădeau şi stelele, una câte una;
traiectoria lor era un pântec
deasupra pământului, pe care-l măturau.
De dincolo de Ţara Nimănui, venea un cântec,
şi baionetele, prin întuneric, se hlizeau,
de parcă aşteptau să fugă-n jos luna.

Obuzele dansau prin aer, ca la circ;
din când în când, credeai că nu e noapte –
privirile cădeau – şi coapte şi necoapte,
aşa cum merele se prăbuşesc din pom.
Albastrul glonţului se unduia spre piept,
ca vipera sub ploaie, prin copac;
sângele – mireasmă – izvora din om,
odată cu plecarea ultimului drac.

Încolo, doar miroznă de salcâm
presărată peste rănile ce înfloreau ca macul.
Cineva credea că doarme-n grâu
sau în iarba sărutată de pârâu.
Era cald, ca inima muiată-n vin;
numai uneori, o frunte îngheţa,
când venea vreo adiere de pelin –
plantă blestemată, iederă de Mai.

Tot atunci, se năruia-ntr-un colţ încă o stea.