CARICATURĂ

Păianjenul îşi ţesea plasa cu sârg, ajungând la o înălţime considerabilă în colţul camerei când apăruse umbra unei mâini necunoscute. Palma cea neagră a strivit pânza, nimicind drumul de întoarcere. Păianjenul a rămas agăţat în aer, nedumerit o vreme până l-a ameţit singurătatea, dându-şi seama într-un târziu, că mâna din neant nu e cu el. S-a întors împotriva lui. Nu ştie când.

S-a dat peste cap nevoit fiind, şi a devenit o floare. Se unduia în vânt când în stânga, când în dreapta, căutând un sprijin clar. Au răsărit zorile şi încă mai credea că va găsi un stâlp, un trunchi sau o creangă care o va susţine fără condiţii. Împotriva singurătăţii. Dar brusturii şi plantele crescute în sălbăticie de care s-a împiedicat , îi doreau sângele, energia, vitalitatea. Floarea cu fostă identitate de păianjen a căzut pe gânduri, ce-i de făcut, şi între timp se pierdea în oglinda apei întinsă în faţa ei, dar de acolo numai o răţuşcă urâtă o privea.

Oare mâine ce haine mai îmbracă? Cu cine se va mai întâlni pe potecile invizibile ale pădurii ? Sau în centrul artificial al oraşului ? Cine îl mai opreşte ? Cine îl întreabă ? Şi ce ? Şi de ce ?

Timpurile se confundă

în noaptea vântului de miazănoapte

mă ai în braţe, tu nu ştii

gânduri grele de sfârşit de zile

sau de vieţi, tu nu ştii

aduce poştaşul o scrisoare deschisă

cu sentimente ascunse pentru

destinatar cunoscut

în dimineaţa iubirii anotimpului

aş dori să-mi încălzeşti privirea

nu e adeziune pe veci

doar pe clipe existente

din trecut