„Agricultura rentabilă se poate face doar pe sole mari”

Octavian Harşianu. Un nume binecunoscut, un om care a servit şi serveşte încă agricultura. O pasiune înrădăcinată adânc în conştiinţa inginerului care astăzi, la peste 70 ani, îşi regăseşte marea iubire pentru pământ, pentru producţii şi culturi agricole, pentru natură. L-am însoţit la începutul lui septembrie, într-o zi de lucru, „vizitând” cu ochiul specialistului desăvârşit o imensă tarla de porumb în „Pirosa”, acolo unde, într-o zonă mirifică, dar sălbatică încă, doar inginerul Octavian Harşianu a îndrăznit să brăzdeze terenul, să-l supună ştiinţei agrotehnice şi să-l facă să producă. Suntem într-un adevărat Bărăgan al porumbului, iar inginerul, vădit mulţumit, la insistenţele mele rememorează anii tinereţii.

- Aşadar, parafrazând titlul unui celebru film, vă întreb: cine sunteţi domnule Octavian Harşianu?

- Am terminat liceul în 1955, la Năsăud şi, printr-o întâmplare absurdă a acelor vremuri, am ajuns la Facultatea de Agronomie din Bucureşti. Deşi aveam diplomă de merit la terminarea liceului, am fost respins la o anume facultate fiindcă, spuneau cei de atunci, nu aveam origine sănătoasă, părinţii fiind dascăli, erau consideraţi şi mic burghezi. Pe linie paternă am avut foarte multe rude preoţi, lucru considerat nesănătos. Şi ca să scap şi să mă pierd cumva, am fugit la Bucureşti, unde am urmat Facultatea de Agronomie. Noi suntem originari din Făgăraş şi am venit la Gledin aşa cum reiese dintr-o carte scrisă de fratele filologului Sextil Puşcariu.

- În 1964 aţi terminat Agronomia şi aţi fost repartizat la Dumitra.

- E o poveste interesantă şi cu această repartizare. Din 172 de absolvenţi, eu am ocupat unul dintre primele locuri în funcţie de media generală pe cinci ani de studii. Puteam să rămân asistent la facultate sau cercetător la Fundulea. Am renunţat fiindcă nu mi-a plăcut să mă uit prin microscoape, eu doream să fac producţie şi, astfel, cu unele intervenţii făcute de marii profesori Giosan şi Davidescu, am ajuns la Dumitra, fiindcă Regiunea Cluj era pe vremea aceea o zonă închisă (colegii mei au fost trimişi în Bărăgan şi Dobrogea să facă agricultură).

- 25 de ani aţi lucrat la Dumitra, la Gostat, unde vrem nu vrem să recunoaştem s-a făcut producţie…

- În Gostatul de atunci lucrau cei mai buni specialişti, munca era condusă de aceştia nu de politruci ca şi la CAP-uri. Atunci erau exploataţii foarte mari şi specializarea în funcţie de sol, climă, de condiţiile pedoclimatice în general. Dumitra nu era specializată pe cereale, ci pe pomiviticultură şi zootehnie, date fiind condiţiile concrete existente. Cu toate acestea, am avut şi destule frustrări, fiindcă amestecul politicului în producţia agricolă a dăunat de multe ori. De asemenea, şi sistemul dictatorial de conducere a avut influenţe nefaste asupra muncii noastre. Dar, oricum, noi, specialiştii, ne-am făcut munca şi producţiile au fost pe măsură.

- Ce a făcut inginerul Octavian Harşianu după 1989?

- În primele luni n-am făcut nimic şi luam bani de ţigări de la soţie. Pe urmă, am primit un post, mai mult simbolic, ca director la Casa Agronomului, unde nu se desfăşura niciun fel de activitate, aveam doar vechime în muncă. Acum am început să fac afaceri cu cereale, am distribuit seminţe de leguminoase pentru furaje. Am câştigat primii bani, ceea ce mi-a permis să fumez din nou Kent, în primele luni dupa evenimentele din 1989. Apoi, m-am împrumutat cu bani, am cumpărat 5.000 curcani, i-am îngrăşat şi vândut şi am făcut primii bani din producţie. După aceea, am cumpărat 5.000 miei pe care i-am trimis la export, fiind primul ca firmă particulară care am făcut export cu miei. Pe urmă, am achiziţionat o combină John Deer, am dus-o în Dobrogea şi am recoltat păioase până la 34 hectare pe zi, ceea ce a impresionat pe cei de acolo, care mi-au solicitat ajutorul. Cu credite mi-am dezvoltat afacerea, am cumpărat încă două combine, încet-încet am obţinut profit, am investit şi, uite aşa, afacerea s-a dezvoltat şi diversificat.

- Să trecem, domnule inginer, peste mai mulţi ani şi, iată, suntem în 2011, luna septembrie, ziua a doua. Unde ne aflăm acum?

- Suntem pe teritoriul cadastral al comunei Lechinţa, în zona numită „Pirosa”. În faţă avem o solă cu porumb de 125 hectare. Am semănat în arătură de primăvară, prin 3 aprilie, în extrasezon, cu sămânţă din soiul Pionieer. Cum se vede cultura s-a dezvoltat foarte bine, promitea o producţie de 12 tone boabe la hectar, dacă nu era grindina din iulie. Cu toate acestea, în urma evaluărilor, sper să obţin în jur de 6.500-7000 kilograme boabe la hectar. Terenul este foarte bun, brun, de pădure, de aici începe Câmpia Transilvaniei. În zonă mai deţin 25 hectare tot cu porumb, tarlaua „Roşia”. Doresc ca aici să înfiinţez o solă de vreo 200 hectare şi în primăvară voi semăna tot porumb, fiind o cultură rentabilă şi profitabilă. Exploataţia pe care o administrează are 600 ha, cu sole compacte şi în zona Mărişelu-Domneşti.

- De ce, domnule Harşianu, la peste 70 de ani nu staţi liniştit, în Dumitra, să fumaţi tot Kent şi să vă odihniţi după o muncă de peste 50 de ani în agricultură?

- Să te odihneşti stând e un non sens pentru mine. Este şi temperamentul de aşa natură, apoi vine satisfacţia. Este o pasiune de-o viaţă, iar satisfacţia muncii este aidoma unui pokerist când face Kintă Royală. Pentru mine agricultura este un hobby, nu o corvoadă.

- De o viaţă lucraţi în agricultură. Cum vedeţi acum acest sector, ce ar trebui făcut pentru ca, vorba lui Ionescu Siseşti, agricultura să devină mama tuturor lucrurilor…

- Ca să faci agricultură performantă trebuie să existe mari exploataţii. Toţi recunosc că nu se poate face producţie agricolă pe suprafeţe mici. Nu se poate lucra mecanizat pe sole mici, fărâmiţate, amplasate din deal în vale favorizându-se şi deprecierea solului prin eroziune. Aş gândi că o solă trebuie să cuprindă cel puţin 30 hectare. Rentabilitatea apare cam de la 100 hectare în sus. Asistăm, în prezent, la o situaţie anormală în sensul că statul nu numai că nu ajută, dar pune şi nişte obstacole în dezvoltarea agriculturii. Teoretic, toţi spun că facem, ajutăm, dregem, dar în realitate lucrurile stau altfel. Subvenţia este foarte mică în comparaţie cu alte ţări, apoi, aceasta se dă şi pentru terenurile necultivate. Terenul arabil, zice legea europeană, chiar dacă nu este cultivat trebuie menţinut în bune condiţii de mediu. Păşunea trebuie curăţată, cosită, dar din păcate multe devin păduri. Se încurajează nelucrarea pământului. Părerea mea este că sunt şi interese, ca importatorii să aducă produse agricole din afara ţării. Dacă s-ar lucra doar terenurile pe care le vedem de aici, din Pirosa, bugetarii judeţului ar avea lefuri mai mari. Dar sunt, cum se vede, doar zone pustii. Tarlaua de 125 hectare cu porumb pare o insulă într-o mare de teren nelucrat. O situaţie anormală pentru agricultură, pe lângă modul de acordare a subvenţiilor este şi gândirea deficitară din punct de vedere profesional a celor care întocmesc şi clasifică în grade de favorabilitate a diferitelor culturi şi a terenurilor în general. De exemplu, terenurile potzolice din zona de munte şi dealuri înalte sunt „favorabile” pentru culturile de cereale şi plante tehnice. Iar cele din Câmpia Transilvaniei, de altfel foarte bune, sunt încadrate în zona nefavorabilă pentru cereale. S-a ţinut seama nu de condiţiile pedoclimatice ci de apropierea de oraş. S-a întocmit harta gradului de favorabilitate pentru diferite culturi de nespecialişti, după ureche fără a se ţine cont de studiile agropedologice ale specialiştilor. Concret, teritoriul cadastral Mărişelu este încadrat în zona favorabilă pentru cereale în timp ce zona de “câmpie” a Transilvaniei cu soluri foarte fertile este încadrată în zona nefavorabilă pentru cereale. Este normală o astfel de abordare? Concluzionând, aş spune că agricultura este rentabilă în condiţiile lucrării pe sole mari, în care utilajele performante pot lucra în voie şi, ca atare, exploataţia devine profitabilă atât pentru fermieri, cât şi pentru ţară.

T. Săsărman