Alexandru Câţcăuan: Când schimbi prefixul cu 6 începi să numeri secundele altfel

Alexandru Câţcăuan (jurist, director Casa de Cultură a Sindicatelor, director Univiversitatea Ecologică, secretar Desp. ASTRA Bistriţa)

                S-a născut la 23 martie 1954, în localitatea Târlişua, judeţul Bistriţa Năsăud. Studiile le-a realizat în comuna natală, Carani, jud. Timiş, Timişoara – Şcoala de meserii şi Şcoala Populară de artă fotografică; Liceul teoretic „A. Mureşan” Dej (1978); Academia de Ştiinţe Politice – Bucureşti, 1987-1989; Facultatea de Drept – Iaşi, 1995; Masterat în Drept intern şi internaţional al mediului – Bucureşti, 2007. Activitate: 1973-1978 -  salariat la UM Timişoara, serviciul militar şi salariat la UMTCF Bistriţa; 1978-1986 – Organizaţia Judeţeană pentru tineret BN; 1986-1987 – Consiliul Municipal al Sindicatelor Bistriţa; 1987-prezent – Director al Casei de Cultură a Sindicatelor Bistriţa; 1991-2000 – Director al Şcolii Sanitare Postliceale „Carol Davila”, filiala Bistriţa; 2004-prezent – Director al Centrului Bistriţa al Universităţii Ecologice Bucureşti; 2002-prezent – secretar al Despărţământului ASTRA Bistriţa. Activităţi astristo-educative: Colocviile „George Coşbuc” şi Festivalul Naţional de Poezie, ajuns în 2008 la a XXIV-a ediţie; Saloanele „Liviu Rebreanu” şi Festivalul Naţional de Proză, ajuns în 2008 la a XXVI-a ediţie; Întâlnirile lunare ale Cenaclului literar „G. Coşbuc” al Casei de Cultură a Sindicatelor Bistriţa; Schimburi culturale internaţionale realizate de Ansamblul folcloric „Codrişorul” al Casei de Cultură a Sindicatelor Bistriţa: cu Asociaţia Culturală „Casa Românească” din Nurnberg-Germania (2005-2006); cu Consiliul Naţional al Românilor din Serbia-Muntenegru; cu Societatea Culturală „Vichentie Petrovici – Bocăluţ” din Torac-Voivodina; cu Societatea Culturală „Branco Olar” din Slatina-Bor, Valea Timocului, Serbia (august 2005, 2006 şi 2007); cu Asociaţia Culturală „Ars Longa” din Nurenberg-Germania şi Cenaclul literar al scriitorilor din diaspora românească (sept. 2006); Schimb cultural al Cenaclului „G Coşbuc” şi al revistei „Mişcarea Literară” al Casei de Cultură a Sindicatelor Bistriţa realizat la invitaţia Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus” din Uzdin (Voivodina) Serbia prin participarea la cea de-a X-a ediţie a Colocviilor literare „Trebuia să poarte un nume”, ianuarie 2008; Parteneriate permanente cu Despărţământul Astra Năsăud; Tipărituri, editări de carte şi reviste: Antologia de literatură umoristică şi grafică satirică „Mărul de Aur” – 20”, Edit. „Europres” Bistriţa, 2004; Volumul de poeme „Concert cu fluturi”, de Alexandru Lărgeanu, Edit. „Aletheia”, Bistriţa, 2007; Antologia „Coşbuc în căutarea actualităţii”, Edit. „Aletheia”, Bistriţa, 2008; Revista „Mişcarea literară”, serie nouă din 2002; Revista „Bobârnacul” apare anual, odată cu „Mărul de Aur”; Periodicele „Coşbuciana” şi „Saloanele Liviu Rebreanu” apar anual, odată cu Festivalurile dedicate celor doi…; Alte materiale apărute în „Revista ilustrată” şi „Conexiuni” din Bistriţa; Caietul program al Casei de Cultură a Sindicatelor.                                            

Rep.: - Alexandru Câţcăuan, un om pe care-l cunoaşte toată Bistriţa, este în ceas aniversar. Vă urăm „La mulţi ani!”, gânduri bune şi să vă dea Bunul Dumnezeu încă atâtea primăveri câte sărbătoriţi.

          Alexandru Câţcăuan: - Mulţumesc, încă o dată pe atâtea primăveri sunt totuşi prea multe. Vor fi bune câte o să-mi dea Dumnezeu. Dacă eşti sănătos atunci este bine. Oricât am fii de optimişti şi oricât am vrea, nu este posibil datorită evoluţiei fireşti a fiinţei umane să trăim cât lumea.

          Rep.: - Anii trec, anii se adună şi ne fac întotdeauna să ne gândim la ceea ce a fost, făcând un bilanţ.

          Al. C.: - După o vârstă e normal să intrăm într-o oarecare grabă, să rezolvăm nişte lucruri pe pământ. Dincolo nu ştim ce ne aşteaptă şi ce atribuţiuni vom avea sau cu ce ne vom ocupa. Dacă ar fi să îmi8 fac un bilanţ, ar fi unul al bucuriei.

          Rep.: - Alexandru Câţcăuan este un fiu al meleagurilor noastre, este născut în judeţul nostru, într-o zonă deosebită. Vă las pe dumneavoastră să ne descrieţi plaiurile deosebite unde au văzut lumina zilei multe personalităţi ale judeţului nostru, începând cu Liviu Rebreanu şi lista poate continua. Unde este pentru dumneavoastră acest loc natal?

          Al. C. : - Sigur că locul natal este undeva sub Ţibleş, într-un sătuc, mic – Şendroaia – situat în comuna Târlişua, una dintre cele mai răspândite comune ale judeţului, cu cele mai multe sate. Acest sat, acum 50 ani, era un sat foarte viu, cu mulţi copii, un sat în plină dezvoltare. E vorba de anul 1954. Îmi amintesc cu plăcere, de multe ori când am un răgaz, de vârsta copilăriei, de cei mai frumoşi ani. Aceste lucruri nu se uită. Uit acum ce s-a întâmplat ieri, alaltăieri, dar acele lucruri s-au imprimat atât de profund încât nu se vor şterge niciodată.

          Rep.: -  Cum era copilăria acum 50 de ani? Cum erau copiii atunci? Cum se jucau?

          Al. C.: - Compar lucrurile de multe ori. Sigur, acum fiind şi bunic, am o nepoţică şi văs diferenţele între generaţii. Ţin bine minte întâmplări de la vârsta de 3 ani. Diferenţa este de la cer la pământ. Mijloacele de joacă atunci erau foarte limitate,  te puteai juca doar cu ce îţi oferea natura. Primăvara, când apăreau ghioceii le culegeam, ca şi copii, când se topea zăpada eram prin toate bălţile, pe toate uliţele, după cules de flori. Îmi amintesc că la vârsta aceea eram singurul copil care aveam cizme de cauciuc. Restul, toţi erau în opinci. Eram comandantul de grupă şi toţi copii veneau după mine, pe toate pajiştile unde erau ghiocei. Iarna mergeam cu sania, nici nu se discuta. Sigur cele două anotimpuri le ţin cel mai bine minte. Şi vara era frumoasă. Mergeam la furat de mere, prune – de pe la vecini, r furat în ghilimele, mergeam şi culegeam şi ne jucam până uitam să îngrijim de animale. Totuşi, nu eram lăsaţi de capul nostru. Eu sunt cel mai mare dintre fraţi şi, sigur, copilăria a fost scurtă pentru că au venit fraţii şi responsabilităţile au crescut. Suntem nouă fraţi. Aveam sarcina de a avea grijă de cei mai mici şi, de fiecare dată pe mine mă „chelfăneau” şi dacă ei greşeau.

          Rep.: - Cum v-aţi înţeles cu fraţii de-a lungul timpului?

          Al. C.: - Unele sarcini ale părinţilor se transferau la fratele cel mai mare. El era responsabil cu casa, el trebuia să supravegheze tot ce fac ceilalţi. Nu era simplu, dar nu m-a deranjat niciodată. Singurul lucru care nu-mi plăcea era că niciodată nu aveam suficient timp să mă joc. Responsabilităţile se împărţeau: unul mergea cu vitele, unul cu caprele, altul de purcei sau mai ştiu eu, ce mai era de făcut prin grădină. Muncile erau foarte bine împărţite, ca la Ilie Moromete, într-o familie mare.

          Rep.: - Vreau să vă întreb dacă masa era masă. Dacă comentaţi la ce vi se dădea de mâncare? Cred că atunci fiecare mânca ce i se punea pe masă.

          Al. C. –Da, într-adevăr. Probabil cândva voi încerca să scriu aceste amintiri, să nu se piardă că sunt prea frumoase. Totdeauna compar acele vremuri cu ce se întâmplă acum, când stăm cu nepoţica la masă (suntem cinci) . Îmi amintesc de un prânz sau de o cină acasă, când stăteam toţi unsprezece la masă. Sâmbătă şi duminică se pregătea cu carne, în restul săptămânii erau celelalte mâncăruri tradiţionale. Dar pentru duminică ori se tăiau păsări, mai rar se tăia o oaie sau un porc. Acestea erau mesele tradiţionale. Mesele erau mese, clar, nu se comenta. Doar la duminica şi de sărbători eram toţi la masă. Îmi amintesc de tradiţionalii tăiţei cu lapte făcuţi de mama, în casă, care erau desertul. Sigur, pentru părinţi nu a fost uşor să crească nouă copii, dar copiii sunt acum mari. Tata a făcut 89 de ani, iar mama are 81 de ani. Mă gândesc şi la împlinirea lor sufletească că noi, toţi cei nouă copii, suntem realizaţi, la casele noastre, unii dintre noi suntem şi bunici. Nu am rămas lângă părinţi. Viaţa ne-a răspândit în diferite zone. Din clasa a patra am făcut naveta, 10 km pe jos. O perioadă am stat la o mătuşă, în centrul de comună, pentru a putea merge la şcoală. Am un frate la Timişoara, doi fraţi plecaţi în Italia, trei suntem în Bistriţa, doi în Beclean, iar unul a rămas acasă.  În 1968, părinţii au vândut gospodăria de la Şendroaia şi s-au mutat la Cristeştii Ciceului.

          Rep.: - Anul trecut aţi organizat, la Şendroaia zilele satului. Vreau să ne spuneţi cum a fost..

          Al. C.: - M-am întors în timp acum, sunt în clasa a VI-a şi vreau să vă spun că foarte greu m-am despărţit atunci de casă. Eu am plecat înainte să se mute părinţii. Am plecat în Banat. Acolo am făcut clasele a VII-a şi a VIII-a, şcoala profesională trei ani şi până la armată am lucrat la Uzinele Mecanice din Timişoara. După armată nu m-am mai întors în Timişoara. Eu am suferit foarte mult din cauza despărţirii de sat. Nicio clipă nu m-am împăcat cu gândul că am plecat, aşa că, după armată am revenit acasă. Anul trecut, la Şendroaia ne-am întâlnit cu toţii acasă. Eu periodic m-am întors la Târlişua. Am realizat foarte multe manifestări acolo. Sunt director de 28-29 ani. Aici am găsit Festivalul „George Coşbuc”. De prin anii 96-97 m-am ocupat de festivalul de proză „Liviu Rebreanu”. Cu această manifestare am mers, an de an, la Târlişua. Rebreanu s-a născut la Târlişua, dar nu s-a mai întors niciodată acolo. Destinul nu l-a mai dus niciodată acasă. Eu mi-am propus să mă reîntorc acasă şi am şi reuşit. Numele lui Rebreanu creează obligaţii, nu trebuie să te lauzi cu Rebreanu dacă nu faci nimic pentru Rebreanu. Nu ajunge să te mândreşti că te-ai născut în satul lui Rebreanu, trebuie să ştii că ai şi unele obligaţii. Târlişua este o comună săracă, n-are industrie, n-are economie, doar exploatarea forestieră. Înainte de 89 era doar un atelier mecanic acolo, dar oamenii, în modestia lor, cu greutăţile pe care le-au întâmpinat au fost cumva căliţi, au caractere puternice şi dacă au spus da, niciodată nu s-a întâmplat să nu se ţină de cuvânt.

          Rep.: - S-a văzut acest lucru şi în timpul inundaţiilor, când oamenii au pus mână de la mână şi şi-au reconstruit casele, nu au aşteptat ajutorul nimănui, spre deosebire de locuitorii din alte zone ale ţării.

          Al. C.: - În acea perioadă şi eu am ajutat cu ce am putut. Cu lopeţi, cu roabe şi găleţi. Le-am distribuit direct. Am mers în zona Izvoarele şi le-am împărţit la fiecare, care nu avea roabă o roabă, sau lopată sau găleată  şi aşa mai departe. Sigur că oamenii nu mai aveau nimic pe lângă case. În această zonă sunt oameni harnici, oameni care n-au fugit niciodată de greutăţi.

          Rep.: - Am rămas la clasa a VI-a. Aţi mers la Timişoara, aţi făcut şcoala acolo, v-aţi făcut o meserie. Apoi aţi mers în cătănie. Unde aţi făcut armata?

          Al. C.: - Armata am făcut-o în judeţul Constanţa, la Aeroportul Kogălniceanu, în aviaţie. Eu zic  că armata a avut un rol pozitiv în viaţa bărbaţilor. Ar fi bine ca şi acum bărbaţii să facă armată pentru că armata este o etapă determinantă în viaţa unui adult. Armata te detaşează de copilărie, te formează ca bărbat. Mergi copil şi vii bărbat. După armată deja te orientai altfel, te gândeai la căsătorie, că aşa e la sat. Mama îmi spunea: „Dragul mamii, ai terminat armata, trebuie să te însori”. Fiind cel mai mare am fost primul care am deschis acest drum, mai am şapte fraţi şi o singură soră.

          Rep.: - V-aţi căsătorit imediat după armată?

          Al. C.: - Nu chiar. După o perioadă. Am avut unele responsabilităţi faţă de familie, a trebuit să-mi sprijin fraţii, să-mi ajut tatăl. Tata mereu îmi spunea că dacă ai carte, ai parte. Astfel, fiecare dintre noi am reuşit să ne facem un drum în viaţă.

          Rep.: - După armată aţi revenit acasă.

          Al. C.: - Chiar acasă, în fundul Şendroaiei. Am stat câteva luni acasă până mi-am găsit de lucru la un atelier mecanic, unde am lucrat cam un an de zile şi pe urmă am fost selectat pentru o şcoală de partid, cum i se spunea la vremea acea, la Cluj, după care n-am mai avut şansa să mă întorc acasă. Apoi am continuat liceul la Cluj, la fără frecvenţă. Am ajuns la judeţ la Bistriţa, la Comitetul Judeţean pentru Tineret şi m-am desprins uşor de sat. De la Tineret, în anul 1986 am venit la Sindicat. La început eram coordonator la secţia Cultură, răspundeam de toată cultura la nivel de municipiu. Directorul care era în exerciţiu a plecat şi, conducerea judeţului m-a numit pe mine. Aşa am ajuns director.

          Rep.: - Când aţi ajuns aici cunoşteaţi personalul, angajaţii?

          Al. C.: - Da, pe o parte dintre ei. Îl cunoşteam pe poetul Luca Onul, pe coregraful  Tiberiu Danci, Dumnezeu să-i odihnească, au părăsit acest spaţiu terestru. Au fost câteva repere.  Am găsit aici ansamblul folcloric „Codrişorul”, care acum are vreo 40 şi ceva de ani, aici am găsit Festivalul „George Coşbuc”. Erau manifestări înrădăcinate aici care dădeau roade, pe care le-am păstrat şi după schimbarea regimului, ca şi concursul naţional de poezie „George Coşbuc”. În timp, după 90 am mai lipit acţiuni devenite acum emblemă pentru instituţie. În 92 nu s-a ocupat nimeni de Festivalul Mărul de Aur, am pus mâna, l-am adus aici, l-am altoit şi iată că astăzi are ediţia a XXX-a, în luna lui de baştină, în perioada 11-12 aprilie. Am adus prin 97 Saloanele Rebreanu, l-am readus în judeţ pe Niculae Gheran, cu care am reuşit unul dintre cele mai proiecte pentru finalizarea operei critice a lui Liviu Rebreanu. După aceste colaborări, Niculae Gheran a revenit an de an la Bistriţa, am găsit susţinere la nivelul judeţului, care a finanţat acest proiect. Niculae Gheran este singurul care a reuşit să finalizeze un astfel de proiect.

          Rep.: - În 28 de ani Casa de Cultură a Sindicatelor v-a devenit şi casă, pentru că uneori staţi mai mult aici decât acasă.

          Al. C.: - Uneori aici mi-a fost prima casă, am sacrificat de multe ori familia. Ţin să-i mulţumesc soţiei, care m-a înţeles atâţia ani, pentru că a face ceva în cultură, mai ales că după 90, când nu am fost finanţaţi cu niciun leu de la buget. Mă mir cum de am reuşit să ţin atâtea manifestări şi să nu mă scufund, mai ales fără finanţări, fără niciun ban direct de la buget. Nu este uşor să dezvolţi nişte activităţi aducătoare de venituri dacă n-ai un buget, trebuie să-ţi plăteşti oamenii, să plăteşti dările la stat.

          Rep.: - Aici s-a văzut şi rolul de manager, pentru că aţi reuşit să faceţi venituri prin universitatea pe care o aveţi aici, prin şcoala postliceală, venituri cât de cât pentru ca să existe Casa Sindicatelor, pentru că altfel era amintire de mult.

          Al. C.: - Napoleon a spus că „bastonul de mareşal este în sacul fiecărui soldat”. Nu este adevărat. Nu sunt buricul pământului. Dar dacă vrei să faci ceva şi te dedici muncii nu se poate să nu ai rezultate. Trebuie să fii consecvent şi foarte exigent cu tine. Dacă îţi propui ceva trebuie să duci până la capăt. Dacă nu faci lucru acesta nu reuşeşti.

          Rep.: - Nu am vorbit despre familia dvs. Despre doamna Livia, copilul şi nepoţica. Vreau să vă întreb de doamna Livia, unde v-aţi cunoscut?

          Al. C.: - Venim din medii diferite. Ne-am cunoscut la Târlişua. Eram şeful pe cultură, repartizat pe sectorul Târlişua – Spermezeu şi ne-am cunoscut acolo. Am cunoscut-o la Dispensar, era asistentă medicală. După un an şi ceva ne-am căsătorit. La scurtă vreme am avut pe singurul fiu, are 32 ani, care încet-încet îmi calcă pe urme.  Are două licenţe şi un masterat, deci, e firesc, are proiectele lui. Nu-l poţi ţine lângă mine până la adânci bătrâneţi. Are calea lui. Ne-a adus o mare bucurie în casă prin faptul că s-a căsătorit şi ne-a dăruit o nepoţică.

          Rep.: - Spuneţi-mi, nepoţii... Toată lumea spune că bunicii îşi dedică mai timp nepoţilor decât copiilor. Aşa este?

          Al. C.: - Se spune că pe copii îi iubeşti, dar pe nepoţi îi adori. Dar în suflet sunt foarte legat de nepoţică. La 60 de ani, consider că am ajuns la vârsta maturităţii.

          Rep.: - Aţi scris şi cărţi. Istoria Casei de Cultură a Sindicatelor, Istoria festivalului „Mărul de Aur”, istoria festivalurilor L. Rebreanu şi George Coşbuc sunt aşezate în cărţi.

Al.C. :- În toamnă se va lansa o monografie a satului natal. La Şendroaia se construieşte o biserică nouă. Câtă vreme în sat se construieşte o biserică, satul trăieşte. De asta m-am apucat să fac această istorioară a satului.

          Rep.: - Ce-şi doreşte Alexandru Câţcăuan la 60 de ani?

Al.C.: - Ce poţi să-ţi doreşti? Când schimbi prefixul cu 6 începi să numeri secundele altfel. Mă gândesc că fiecare secundă este preţioasă. Cel mai mult îmi doresc să am sănătate, să mă bucur de familie şi de realizări.

          Rep.: - Vă mulţumim pentru gândurile dvs. Sunt sigur că proiectele vor fi multe şi frumoase, doar sănătatea să fie. Şi încă un lucru: atâta timp cât avem încă părinţi suntem copii. Chiar şi la 60 de ani.  La mulţi ani  !

..............................

Citiţi ediţia print !