Alexandru Uiuiu: Copil fiind, aşteptam Crucea ca pe un fel de spectacol. Să participi la ceremonialul ortodox este o hrană spirituală

Rep.: - Vreau să ajungem în „Ţara ascunsă” a cărei personaje sunt prezente în lectura scriitorului Alexandru Uiuiu. Ce rol are Biserica în Ţara ascunsă ?

         Alexandru Uiuiu: - Îmi amintesc că în copilărie, noi, copiii,  aşteptam Crucea ca pe un fel de spectacol. Scrâşnea zăpada sub încălţăminte şi sub paşii preoţilor. Când auzeam de la vecini că vine preotul cu Crucea se dădea alarma, toată lumea era la posturi. Este una dintre cele mai luminoase şi mai puternice amintiri din copilărie, chiar şi acum, din senin, câteodată fredonez  „În Iordan botezându-te....”. E ceva ce te linişteşte şi îţi dă aşezare. Pentru un copil, întâlnirea cu ritualul religios este fundamentală. La un moment dat spunea poetul Ioan Alexandru că a spus cineva „Scoateţi copiii din biserică că fac numai gălăgie”. Iar preotul a spus „Lăsaţi-i aici să se simtă ca în casa lor pentru că în timp şi în joacă, ei vor reţine tot ce se întâmplă aici şi va deveni un element formator pentru personalitatea lor”. Avem nevoie de învăţătura creştină şi de nădejdea, dragostea pe care ni le dă învăţătura creştină. În Ţara ascunsă, fiind vorba evident despre lumea satului, deşi în mare parte este în conexiune cu lumea oraşului, prin legătura tată-fiu, viaţa este legată de sentimentul religios şi de tot ceea ce înseamnă cele nevăzute, cele ale credinţei. Eu, personal, am avut o mamă credincioasă şi cu frică de Dumnezeu care ne-a crescut în această înţelepciune. Din păcate nu am cartea la îndemână pentru a vă reda pasajul în care femeia după ce a crezut că şi-a pierdut bărbatul şi a mai avut doar un singur leac acasă – Biblia. După ce a citit mult din Biblie i se părea că seara când toarce stă lângă sobă cu Sfânta Fecioară Mare care-şi aştepta Fiul. Lucrurile aşa se întâmplă, în lumea satului imaginarul şi realul se împletesc pentru a da vieţii mai multă valoare şi profunzime. Sentimentul religios pe care-l am l-am infuzat în această carte în mod statornic şi puternic evident într-un mod în care cititorul să fie convins de personaje că aceste lucruri au sens, niciodată forţat. Religia pierde mult atunci când îi apar prozeliţii. Tot felul de neprofesionişti, de amatori, de oameni care încearcă cu puteri mici să ne explice fie Biblia, fie viaţa spirituală, cred că fac neajunsuri religiei, şi mă refer la tot felul de culte care nu sunt încă îndeajuns de bine agregate şi nu au destulă şcoală pentru purtătorii lor de cuvânt. Cred că Biserica strămoşească are aici sarcina de a face şi ea mesajul uşor, lesne transmisibil, deşi bazat pe toată ştiinţa teologică, în aşa fel încât să ajungă în inima oamenilor. Aţi văzut că şi la televiziuni au apărut unii preoţi care au schimbat puţin limbajul public şi care au mare succes, şi pe bună dreptate, şi îmbină elementele teologice cu cele culturale. Nu este nicio problemă să vorbeşti despre Iisus sau despre Cioran, Ionescu, pentru că cu voia lui Dumnezeu au ctitorit şi aceştia opere şi cu voia lui Dumnezeu, ei, prin teatru, muzică, prin poezie, prin literatură nu au lăsat omenirea să se sălbăticească. Pentru că, dacă creştinismului este o valoare a printre multe alte valori, ea este aceea că a lăsat legea între oameni, o lege bună şi binevoitoare, o lege dumnezeiască, legea bunăvoinţei, şi în acest fel omenirea a intrat într-o zonă a păcii. Dacă ne uităm în istorie vedem că a fost multă sfâşiere şi multă ură şi multă dorinţă de putere. Aşa cum spune şi Karl Jaspers – „Acolo unde există putere nu există iubire, iar acolo unde există iubire nicio putere nu rezistă”. Iisus a fost acea minte dumnezeiască care a fost întruchiparea acestui adevăr, a pus iubirea în locul demoniei puterii în imperiul roman şi un singur om cu puteri divine a schimbat faţa unui imperiu prin legea iubirii. Aşadar, acum, în vremurile grele, când oamenii se separă prea mult, se izolează prea mult, trebuie păstrată această solidaritate creştină. Şi Iisus ne-a învăţat ce înseamnă ea, înseamnă grija pentru aproapele, înseamnă compasiune, înseamnă milă, înseamnă ajutor, în aşa fel încât legea iubirii să ne ţină laolaltă, aşa cum ne-a ţinut în istorie în vremuri şi mai grele.

         Rep.: - Niciodată nu voi uita cum mergeam, micuţ fiind,  la biserică cu tâna de mână. Nu ştiu cât înţelegeam eu atunci, dar mai târziu am văzut deasupra altarului, pe bolta bisericii, că scria „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.  Cum erau sărbătorile copilăriei?

         Alexandru Uiuiu: - Aşa cum am menţionat, copilăria adaugă magie tuturor evenimentelor, adaugă acea aură a credibilităţii pe care ţi-o dă vârsta. Dacă vorbesc despre sărbătoarea de Paşti simt în nări mirosul de pământ reavăn care se trezeşte la viaţă. Dacă vorbesc despre sărbătorile de iarnă aud scârţâitul zăpezii, văd troienele şi văd locurile de săniuş, apa Feldrişelului şi Someşului îngheţată. Mi-am adus aminte de un obicei de la noi. Mergeau oamenii din sat şi tăiau gheaţă din Someş, cuburi de gheaţă, şi le punea în dosul „bolzii”, cum îi spuneam noi, în spatele magazinului, unde se făcea un fel de munte de gheaţă  - aproape ca în cartea „Un veac de singurătate” al lui Marquez, în care Macondo aduce un cub de gheaţă şi tot satul se adună să vadă ce-i acela. Aceste cuburi de gheaţă erau acoperite cu rumeguş. Atunci nu erau frigidere peste tot. Acea gheaţă stătea până în vară, când se puneau băuturile sau alte lucruri la rece. Noi ne jucam pe acel munte de gheaţă. Vara, în pantaloni scurţi, săpam după gheaţă şi ţin minte că venea „boldaşul” şi ne certa. Copilăria se trăieşte în plină vară pe un munte de gheaţă. Să participi la tot ceremonialul ortodox, care este în sine un spectacol, pentru că ortodoxia are acest avantaj, începând de la liturghie şi toate celelalte manifestări cultice, prin vestimentaţie, prin felul în care se desfăşoară, este o hrană spirituală, dar şi un lucru spectaculos, un eveniment. Pentru că, dacă se instituie ca un eveniment are şi forţa de a impresiona. Copilăria îmbracă şi viaţa de sărbători, şi viaţa de zi cu zi, într-o formă magică şi îi suntem datori pentru formarea noastră ca oameni. Dacă am avut şansa unor părinţi buni, a unor vecini de omenie, dacă viaţa în copilăria noastră s-a desfăşurat în pace şi în înţelegere şi am avut parte de toate lucrurile bune ale copilăriei vom deveni oameni buni. După cum, şi asta se întâmplă şi trebuie s-o recunoaştem, dacă apar frustrări, dacă în casa noastră este vrajbă, dacă sunt violenţe, dacă lucrurile nu se întâmplă într-un mod firesc pentru un copil viaţa lui este ca o creangă de pom care începe să crească cu o abatere neprevăzută. Şi aşa creşte pomul. El rămâne în picioare şi face faţă furtunilor vieţii, dar nu are trunchiul drept. Copilăria este fundamentală pentru restul formării umane şi toate lucrurile care ni s-au întâmplat atunci, în copilărie, la Feldru, pe Valea Someşului, au fost, şi-i mulţumim lui Dumnezeu, în rânduială, şi poate că acest lucru ne-a ajutat să ajungem oameni echilibraţi şi cu oarecare chibzuinţă.