Alin Cordoş: Generaţia irosită a unor cuvinte obosite

Nu am nici cea mai mică intenţie de-a mai deplânge starea vreunei categorii sociale sau a alteia, dar cred că am ajuns la o intersecţie de drumuri şi cam trebuie să ne decidem spre ce liman ne vom îndrepta. Cred că singurele reproşuri care se mai pot aduce sunt cele adresate propriei persoane, vinovat fiind întodeauna mortul.
Amicul Viorel , the Black, spunea, scria: „ Îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu. Iartă-mă, tată că n-am prins nicio şansă! Mi-e scârbă. Inclusiv de mine. Că sunt neputincios”. Eu sunt ceva mai fericit, tatăl meu este în viaţă şi este un bărbat care a muncit mult la viaţa lui, însă eu, trebuie să încerc să-I explic , poate lunar, de ce nu am ajuns prefect, să spun, sau ceva şef pe la vreo deconcentrată. Zice tatăl meu: “ De ce nu mergi la partid? Doar îi cunoşti, de atâţia ani îi cunoşti, ai studii ”… Ridic, ridic neputincios din umeri, zic, ce naiba să îi zic, că PCR numai e, dar de asta nu sunt foarte sigur, că, pe la începuturile ei, presa îţi dădea senzaţia de foarte multă libertate de mişcare, de şefi puţini şi cu mintea la purtător. Şi era bine, cumva era bine. Mai pe urmă, ei, mai pe urmă râmele au făcut ochi, peste tot, dar mai ales în politică şi presă.
Am făcut emisiuni cu foarte mulţi lideri politici (n.red- a nu se înţelege că oamenii respectivi ar fi lideri adevăraţi) şi, cu siguranţă, şi eu am dezamăgit pe mulţi, dar, pe o mare parte din ei, i-am văzut cît de mici sunt. Mici de tot!
Irosiţi prin tranziţie… Mă uit în spate şi mă sufocă gândul că au trecut 22 de ani fără gram de viaţă personală, de concedii făcute pe genunchi, de atâtea gânduri şi iubiri, strivite precum faci cu nişte ploşniţe, de negre beţii, de amare beţii prin crâşme de lux sau prin spelunci murdare, câte şi mai câte, câte mii de ore, mii de duminici, procese, procurori, calomnie şi ultraj şi o amară lipsă de bani.
Ţin minte foarte bine, momentul când un “lider” politic de prin anii 1997 -1998, m-a privit de sus şi mi-a spus că ar trebui să îmi cumpăr alţi pantofi, cei din picioare arătând foarte rău, fiind vechi. Momente de acest fel, sigur că au mai fost şi viaţa nu se încheie aici, aşa cum aroganţa unora sau aşa-zisul professionalism al altora, sunt lacuri fără fund.
Generaţia irosită, cea a gazetelor scrise, a unei meserii care te macină precum un cancer. La 47 de ani nu mai ai unde să fugi, cu atât mai puţin, dragă tată, să mă facă partidul director cine ştie pe unde. Nu dau bine, nu sunt un bun executant, iar dosarul meu de cadre, phiii, of, cu ăsta e mai greu şi multe sunt scrise prin el. Mă bucur că Dorin Arsinte a avut sânge în instalaţie şi sătul de prea multe VĂ ROG a plecat mai la nord, mai aproape de civilizaţie, acolo unde există o altă mentalitate, însă şi peste el au trecut anii petrecuţi în presă… ca umbrele au trecut anii.
Ca umbrele au trecut anii… generaţia irosită… Unii în Suedia, alţii pe aici, pe acolo, cine ştie pe unde… Aşa că, dragă tată, ridic neputincios din umeri… aşa e : m-am irosit căutând efemerul…
Cântec eschimoş:
Am văzut lupi, Venind către mine, Erau aproape, tot mai aproape, Îi simţeam, Goneau pe urmele mele, Şi tare-mi era frică, Încremenisem de tot! Am omorât unul, Al doilea a fugit, a fugit de nu s-a mai văzut, De frică, Şi eu am fugit, Am fugit de nu m-am văzut, Şi eram mulţumit, foarte mulţumit, CĂ AM FUGIT!