Altfel, poemele

Dumitru Tâlvescu, cunoscut scriitor hunedorean, şi-a lansat de curând volumul „Altfel, poemele”, apărut la Editura Emia, cu o prefaţă de Ion Popescu Brădice şi o postfaţă de Eugen Evu.
Poeziile aduc în faţa cititorului versuri în care răzbate puterea cuvântului, indiferent de forma în care este aşezat în poezie, astfel încât suntem purtaţi în universuri lirice rezultate din mijloacele de expresii bine conturate dincolo de abordarea unor teme, Tâlvescu aducând, încă o dată, seva cuvântului. Deşi a venit mai târziu în lumea literară, fiind ani buni preocupat de lumea cifrelor şi a calculalelor financiare din mediul bancar, se vede preocuparea poetului pentru latura spirituală, artistică a existenţei, literatura, filozofia, spiritualitatea fiind pasiuni de-o viaţă.
Se observă dragostea pentru anumiţi poeţi, cum este cea pentru Bacovia în poezia „Voci de plumb”: „Trist drum când stelele se ascund/ Rotind privirea spre semilună stmb/ Se aşteaptă un înger să revină/ Înger de foc să-şi înfăşoare aripa în vers/ Cu zborul lui să aducă iar visarea la lumină”, apa fiind înlocuită aici de foc, ştiut fiind faptul că la a doua venire nu va mai fi un potop ci o mare de foc. Considerându-se un samsar de cuvinte, poetul încearcă să scoată nu doar vorbe care să sune din condei, ci şi esenţe care să vibreze: „Ochiul inimii socoate/ Câte ceruri să adape/ În fior de gânduri bune”. Sau „Gândurile şi-au înălţat aripile/ Plutesc timide dincolo de priviri/ Nu vor să tulbure cerul albastru/ Cu doruri arse printre amintiri/ Plutesc, plutesc, plutesc”.
Poezia este ca un copil ce se naşte din bucurii ascunse ce răsar într-o lumină profundă: „De s-ar putea senin dintre dorinţe/ Gândul cel bun în falduri să coboare/ Să aducă la lumină un dor şi mai mult soare/ Uitatelor speranţe zidite între sfinţi”. Interesantă viziunea în care îngerii se scaldă pe pământ, apropiindu-se astfel de lumea noastră: „Pe culmea munţilor fără zăpadă/ Se adună îngerii în peşteri la sfadă”. Dedicând versuri de la cei nemuritori, cum sunt sfinţii, până la firavul fir de iarbă, Dumitru Tâlvescu îşi poartă versurile pe structuri adaptate credinţei până pe o câmpie unde se află alături de colegii de breaslă: „Pe câmpia plină de poeţi/ Îmi port versurile ca un melc/ Printre firele de iarbă ale poemului/ Încerc să pătrund/ Dincolo de treierătoarea criticilor/ La marginea zonei fără ierbicid a rimei”.
O carte în care poeziile se completează reciproc într-un întreg care face un portret al poetului, din care răzbate imaginea vie a gândurilor acesteia.