„Am fost în Iad...” (1)

Mickey Robinson, un american de 24 de ani, a trecut printr-o întâmplare teribilă, care putea să fie cea din urmă din viaţa lui. Iată propria sa mărturisire: „Eram la această vârstă a tinereţii şi niciodată nu mi-a vorbit cineva despre Dumnezeu, despre relaţia pe care ar trebui să o am cu IISUS HRISTOS, iar ceea ce aveam, nişte întâmplări vagi, prin ceva cotloane de memorie, despre Biblie şi Dumnezeu, rămăseseră în minntea mea de pe când eram elev.
Preocuparea mea de bază era să trăiesc cât mai intens şi practicam cu mare înverşunare schiul, iar apoi m-am apucat de paraşutism. Senzaţia aceea grozavă pe care o ai câteva zeci de secunnde când te prăvăleşti în cădere liberă cu 150 de mile pe oră, mă ameţea de plăcere şi continuam să o practic cu o intensitate de măsura unui drog. Totul a fost într-un fel de crescendo al cărui capăt nu-l puteam bănui.
Într-o noapte, eram în avionul de instrucţie cu alţi doi studení paraşutişti, pentru un salt de noapte, iar eu stăteam lângă pilotul avionului. În zbor, la vreo trei mii de metri înălţime, am auzit deodată o trosnitură puternică şi apoi am realizat că motorul avionului s-a oprit. În noapte s-a făcut o tăcere de moarte. Pilotul încercă câteva manete şi apoi se întoarse spre mine: „”Ne prăbuşim!”
După înclinarea avionului, realizam că sunntem aproape în picaj şi aveam o viteză foarte mare. Aparatul a retezat un copac uriaş, apoi s-a lovit de pământ, rostogolindu-se peste cap de câteva ori. Din asemenea accidente, mai ales de noapte, e dificil să supravieţuieşti. Şi totuşi am supravieţuit...Să vedeţi!
Colegii de salt s-au târât prin coada ruptă a avionului şi curând, kerosenul scurs din rezervorul zdrobit s-a aprins. Flăcările ne-au cuprins, iar eu nu puteam ieşi din cauză că o coardă din echipamentul paraşutei se agăţase de ceva.
Prietenul meu paraşutist ce răzbise afară, realiză că am rămas în cabinna aprinsă, strigă şi apoi cinneva intră şi îmi desfăcu coarda agăţată, apoi mă trase afară. Mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit la spital. Eram traumatizat la maximum, plin de contuzii la faţă şi corp, nu mai vedeam cu un ochi şi sângele îmi şiroia pe faţa sfâşiată. Mă durea tot corpul. Eram înfăşurat în dureri. Am realizat că mor. Am cerut să vină sora mea, fiindcă voi muri curând. După câtva timp mi-am, pierdut iar cunoştinţa şi deodată, am simţit că alunec din corpul meu, în jos, prin arcurile patului, pur şi simplu aşa cum ai scoate o mănuşă...Apoi mi s-a părut că mă ridic şi priveam la mine însumi cum zăceam inert pe patul de spital.