„ Am fost în iad...” (2)

Mickey Robinson, tânărul de 24 de ani, care se prăbuşise în noapte cu avionul de paraşutism, traumatizat şi plin de contuzii, simţi că iese din propriu său corp şi se vedea pe sine mort, zăcând pe patul din spital. Îl apucă o milă pentru cel rămas acolo şi realiză că este într-o altă dimensiune. „Eram -spune el- într-un alt spaţiu. Aici nu mai exista factorul Timp. În lumea noastră, totul este privit într-o evoluţie: lucururile apar, se nasc, se învechesc. Totul poartă marca timpului. Aici, unde eram, nu.
Toate erau mult mai vii, mai colorate, de o frumuseţe neobişnuită pe pământ şi aveam o cunoaştere nepământeană. Pentru prima dată aveam senzaţía ETERNITĂŢII. Şi cunoşti toate lucrurie. Cunoşti, cunoşti, cunoşti. Era INCREDIBIL. În faţa mea era o lumină orbitoare, mai strălucitoare decât Soarele şi totuşi puteam s-o privesc. Pe măsură ce înaintam însă, se vedea crescând în dreapta mea un întuneric ce părea a se face tot mai mare. Părea că mă atrage spre el din călătoria pe care realizam că o fac şi nu mă puteam împotrivi. Apoi, acest întunneric mă absorbi în el tot mai mult şi celelalte rămâneau afară, de parcă o uşă a unei camere adevărate ar fi fost gata să se închidă în urma mea.
M-a apucat un fel de spaimă disperată, ştiind că de se va închide acea uşă care mă separa de lumină, nu voi mai putea scăpa de acolo niciodată, că voi rămâne acolo DEFINITIV. Nu era nicidecum ceva imaginar, ci totul era de o realitate extraordinară. Am strigat atunci din toate puterile: „DOAMNE, IARTĂ-MĂ! VREAU SĂ TRĂIESC. MAI DĂ-MI O ŞANSĂ!”
În clipa aceea, cu puţin înainte ca uşa să se închidă complet am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Părea că am ceva în dreapta mea. Am avut iar percepţia ETERNITĂŢII, iar lângă mine părea că simt o fiinţă despre care ştiam că nu mă va mai părăsi şi mă va ocroti. Era un râu de lumină aurie care trecea şi prin mine şi care părea viaţa însăşi. Da, o viaţă trăită la MAXIMUM. INCREDIBIL! Nu am văzut cu ochii mei pe Dumnezeu, nici îngeri, nici Noul Ierusalim şi azi îmi dau seama că pentru stadiul meu scăzut de credinţă, practic inexistent, nu eram vrednic de acestea, dar simţeam TOATĂ DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, TOATĂ PUTEREA ŞI MĂREŢIA LUI. Simţeam acestea în râul de lumină în care mă aflam, care trecea prin mine, vibra. Apoi Dumnezeu mi-a vorbit. Nu în vorbirea pământeană, ci una nouă, cerească, nepământeană, prin intermediul acestui râu de lumină.
Am simţit apoi că mă reîntorc în lumea noastră pământeană, în trupul meu şi vedeam cu acest ochi care îmi rămăsese valid şi încă vorbeam acea limbă cerească, dar care apoi a devenit tot mai înceată şi apoi mi s-a stins cu totul din minte. Mi-am dat seama că sunt un om nou, plin de Duhul Sfânt.
Mai târziu, gândindu-mă la acel întuneric cumplit, mi-am dat seama că acela a fost propria mea viaţă păcătoasă şi fără Dumnezeu în care am trăit cufundat. Dumnnezeu mi-a acordat un spaţiu al scăpării, în care am putut să strig la El. Iar voi, care citiţi aceste rânduri, nu aşteptaţi să trăiţi acele momente, în care va fi poate prea târziu, ci întoarceţi-vă viaţa acum spre Dumnezeu, spre IISUS HRISTOS. Acum, până mai putem spune AZI şi ACUM.”- încheie Mickey Robinson.