Damaschin Pop-Buia: despre transformare

De-a lungul vremii ne lovim de multe și mărunte, și ce bine că ele sunt astfel, și că, în fond, după vorba Ecleziastului, nimic nu este nou sub soare. Așadar totul este rezolvabil, mai ales dacă avem răbdarea și tenacitatea de a ajunge la finalul lor, la soluția căutată. Și, în afară de asta, o problemă este într-adevăr una, dacă o privim ca atare. Mai intervine și ceea ce în germană se numește a căuta rezolvarea prin metoda „lösungsorientiert”, adică a te concentra în a găsi soluția și, mai ales, a ocoli eventualele impedimente auxiliare care pot apărea pe parcurs.

            Trecerea de la o stare la alta, numită destul de exact prin tranziție, a făcut școală la noi în țară, mai ales în anii 1990, când elasticitatea termenului era atât de greu pusă la încercare, încât, dacă ar fi fost detensionată dintr-odată și ar fi lovit în jurul ei, ar fi făcut prăpăd. Tranziția a căpătat, pe bună dreptate, un atribut clar, care i se potrivea ca o mănușă: tranziția veșnică. Obscurul țintei acesteia creștea odată cu o nouă prelungire a ei. Desigur că optimistul crede, este chiar convins că se va trece la altceva, mai bun, mai așezat, că neliniștile sociale ori de altă natură, își vor găsi un tărâm mai sigur, mai echilibrat. Nu vorbim aici de principii fizice - nimic nu se pierde, totul se transformă, parte din teorii spun că până și moartea nu face altceva decât să ne treacă la o altă formă de energie -, ci de lucrurile care ni se întâmplă, ori se întâmplă sub ochii noștri. Iar dacă acuma, în anno domini 2026, privim în spate peste umbra veșnicei tranziții din anii 1990 și cei care i-au urmat, într-adevăr, se poate constata o trecere înspre bine, cu anumite efecte secundare, dar în ansamblu, pozitive. Situația economică s-a liniștit, a ajuns la un nivel linear și mulțumitor. Cea politică, din păcate nu și, mărturisesc, mi-ar veni greu să cred că se va schimba în viitorul apropiat. Cine avea urechi să-l asculte pe Silviu Brucan, auzea - imediat după împușcarea dictatorului - afirmația acestuia, devenită celebră, cum că România va ajunge cel mai devreme în 20 de ani la nivelul de dezvoltare al țărilor din Occident. Asta cu condiția ca Occidentul să bată pasul pe loc, mai ținea el să precizeze. Cu toții dădeam din mână a mai lasă-ne domnule-n pace cu palavre din astea, sperând, în dulcea noastră naivitate, că această tranziție să se întâmple peste noapte.

            În acest timp, eu ajunsesem în Occident, luasem totul de la început, într-o societate cu standard de viață ridicat, cu ceea ce era specific Germaniei din anii 1990, țară care trecea drept fiind nu numai cu un nivel de trai ridicat, ci și cu o societate omogenă model, respectiv linia de mijloc a societății era cea mai consistentă, lucru recunoscut pe plan mondial. Made în Germany era cartea de vizită a „motorului economiei europene”, care mergea fără poticniri, exportul era în floare - iar Deutschland este o țară prin excelență exportatoare -, oamenii aveau o relație armonioasă cu munca și cu a munci, aceștia fiind campioni ai concediilor în afara granițelor naționale. Mai mult, francezii, țara cea mai căutată de turiști de pe Globus, spuneau despre les Bochs (termen peiorativ folosit de francezi drept poreclă pentru nemți) că fără ei turismul lor ar avea multe de pierdut – lucru pe care eu, la vremea aceea nu-l înțelegeam căci, potrivit statisticilor, Franța se afla abia pe locul opt, ori nouă pe o listă a preferințelor destinațiilor de concediu ale germanilor. Era vremea în care bunăstarea începuse să mai piardă din teren, dar, în general, ea era la ea acasă, mai precis, acasă la nemți.

            Imigranții, care începuseră să vină pe la mijlocul anilor 1960, erau în mare parte integrați. Exceptie o făceau turcii, și asta din cauza apartenentei lor religioase. Nemții i-au numit Gastarbeiter, adică muncitor(i)-oaspete, iar aceștia ajungeau, de obicei, la munca de jos, necalificată. Gastarbeiter-i au jucat un rol foarte important în relansarea și dezvoltarea economică de aici, știut fiind că milioane de nemți își pierduseră viata în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Statisticile spun că intre anii 1955 și 1973 numărul lor trecuse de 14 milioane! O ordine cronologică a recrutării și respectiv venirii lor în R. F. G. ar fi: Italia, Spania, Grecia, Turcia, Maroc, Coreea de Sud, Portugalia, Tunisia si, în 1969, Iugoslavia. Cu aceste țări s-a încheiat, desigur, un acord oficial de recrutare (Anwerbeabkommen). Dacă în anii 1950 numărul de străini de pe teritoriul Germaniei se situa între două și trei procente, la începutul anilor 1970 proporția străinilor ajunsese la peste șase procente, cifră care nu a mai scăzut de atunci încoace.

            Așadar imaginea situației de aici era mai mult decât pozitivă, lucru care a făcut ca Deutschland să fie și mai atractivă. Pe când eu veneam pe lume (1961), aici se ridica Zidul din Berlin (pe care eu, și nu numai eu, l-aș numi Zidul rușinii care despărțea un oraș în două zone opuse de influență: prosovietică și proamericană. La ce a dus această despărțire este bine cunoscut, așa că o să trecem peste asta. „Confrații” din RDG se deosebeau de noi, românii, prin faptul că ei credeau în ideologia care se instalase, pro rusă 100 %, în vreme ce la noi, noi nu mai știam cum să-l băgăm undeva pe Geniul Carpaților. Desigur, în afară de cei care erau parte a nomenclaturii și a aparatului de siguranță a statului, securitatea, o noțiune care a și fost astfel preluată în limbile din Occident. Cealaltă Germanei, de Vest, înflorea văzând cu ochii și asta nu numai datorită Marshall plan-ului, ci a hărniciei și seriozității cu care se muncea la refacerea de după război. Cât de efectiv s-a arătat așa-numitul proces de Entnazifizierung (denazificare) este o temă discutată și rămasă cumva fără răspunsuri definitive. Cum multi dintre cei care au fost inițial tratați de americani, britanici ori francezi drept foști naziști, au fost în final declarați „Mitläufer” (adică adepți ai regimului, dar fără a fi săvârșit lucruri grave), au ajuns în relativ scurtă vreme în funcții politice înalte, ceea ce a alimentat controversa vreme de mai multe decenii. Procesul a început în 1945 și s-a încheiat în 1949, respectiv în Est, în 1948.

            În anul 1978, pe când frecventam liceul din Năsăud, un coleg și bun prieten, premiantul clasei, a avut marea șansă de a petrece o lună din vacanța de vară într-o tabără internațională din Germania. Ne-a povestit, mie și altor colegi interesați, un an întreg despre acea lună absolut excepțională. Mai trebuie menționat că acesta făcea parte din categoria celor care asimilează foarte mult, care știu să trieze calitatea celor văzute, aveau ochi pentru ceea ce-i înconjoară, dublate de o curiozitate aparte. Impresionat a fost el de multe, dar voiam să amintesc aici doar aspectul curățeniei, una exemplară, pe care îl scotea în față. Se referea desigur la spațiile publice, dar și la comportamentul oamenilor vis-a-vis de avutul obștesc. Câțiva ani mai târziu, o vecină de la Maieru, țărancă precum alte mii de femei din localitate, a fost în vizită la unul din băieții săi, care emigrase în D., trăia în Heilbronn, un oraș aflat la relativ puțini kilometri de cel în care aveam să ajung și să mă instalez și eu câțiva ani mai târziu. La întoarcere, buimăcită de cantitatea și mai ales calitatea celor văzute și trăite în Deutschland, nu mai contenea cu poveștile și minunarea de cele văzute, dar se părea că lelea Vitoria fusese în primul rând uluită de curățenia – „ca în farmacie” – pe care o găsise în Germania. „Nu vezi nici măcar o bòrză“, a mai spus ea. În trecere fie spus, lelea Vitoria a ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani, ceea ce în România nu le este multora sortit.

            Situația găsită aici, la sosirea mea din anul 1992, era cam următoarea: Germania era o țară puternic industrializată, cu o societate în care individul era încrezător în sine, fără complexele specifice deținerii ori nu a unor funcții, fie ele pe plan profesional ori politic, pătura de mijloc, foarte densă, ducea o viaţă mai mult decât decentă, atributele ein Mann, ein Wort (care exprimă ținerea cuvântului dat), punctualitatea era maximă, chiar dacă nu ajungea la nivelul japonezilor), oamenii munceau conștiincioși și erau dedicați fără rezerve activității pe care o desfășurau, venitul pe cap de locuitor creștea de la un an la altul cu 2-3 procente, disciplina muncii era aproape sfântă, într-o societate care își ura, la începutul uni schimb de serviciu, Frohes Schaffen!, adică să lucrezi cu drag, în care termenele erau respectate în proporție de 99 %, și asta nu sub semnul unui musai, căci în Germania, am aflat-o de la bun început, nimic nu trebuie așezat sub semul verbului müssen (a trebui), căci hier nur sterben muss man, adică numai de murit trebuie să murim, în rest funcționau alte verbe modale: sollen, wollen etc., care nu aveau imperativul lui müssen.

            Anii au trecut, ba sunt chiar decenii la mijloc. Situația de astăzi, oricât de politicos aș vrea să rămân vis-a-vis de țara în care am ajuns și m-am integrat, este una complet nouă și din păcate nu în sensul ei cel mai bun. În ultimii ani s-a vorbit și se mai vorbește des despre Transformation, asta pentru a mai diminua din efectele pe care o numire directă a lucrurilor ar aduce-o cu sine. Termine-le nu mai sunt respectate nici măcar de firme, darmite la nivel de individ, trenurile circulă în D. haotic (!), zero punctualitate, comunicarea, cu toate unele facilități aduse de digitalizare, lasă mult de dorit, un motiv fiind acela că sunt prea multe persoane care, într-un team au de dus o activitate de la A la Z. A aranja un Termin (programare) la doctor înseamnă mai întâi să asculți muzică și să apeși, în funcție de ceea ce-ți spune robotul, pe tasta 1, 2, 3 ori 4. Până să ajungi la persoana care te interesează, te trec toate sudorile și mai sunt încă o sumedenie de altele. Doamne ferește de mai rău!, că la urma-urmei trăim în vremuri mai mult decât tulburi.

            Cu siguranță că generația mea este nemulțumită de situația prezentului. Tinerii sunt altfel, ei au crescut în vreme de smartphone, comunică aproape în exclusivitate online, cine nu a văzut oare cum unii se întâlnesc, iau loc pe o bancă în parc și încep, fiecare pentru sine, să se joace pe mobil. Pentru ei acum si aici contează cel mai mult, trecutul este trecut, cât despre viitor, el va veni cum va veni. Simplu, nu? Am văzut chiar cupluri de băieți și fete care procedau astfel. Norocul lor este că ei nu cunosc decât forma de astăzi a lumii în care trăiesc. Bineînțeles, nu toți, dar îngrijorător de mulți. Generația Stai liniștit (cum citeam că ar mai fi numită ea azi), are, cu siguranță multe probleme, dar nu îmi propun să le părând eu aici. O mare calitate a tinerilor din azi este toleranța, dar și deschiderea lor spre multietnic și multicultural. Și-or mai fi încă destule pe care cel mai bine le știu ei înșiși.

            Am convingerea că generația Z își va găsi drumul ei, căci dispune de mari resurse în acest sens. Sper să aibă și norocul să nimerească învățătorii și profesorii care să reușească să le activeze.

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, martie 2026