Taina veșniciei

Da, cu siguranță că veşnicia s-a născut la sat, a spus-o atât de plastic marele Lucian Blaga. Iar eu nu rareori o repet, de cele mai multe ori în gând. În ultimele zile mă muncește exact acest gând, mai precis această întrebare: Cum mai stăm astăzi cu veşnicia, noi, în general, fie că trăim într-un sat uitat de civilizație, ori într-un mare centru urban? În ce măsură mai simțim veşnicia, aceea pe care, transfigurat și metaforizat, atât de frumos a surprins-o poetul.

Cum s-a născut această întrebare? Simplu, ea apărut pe un fond de meditare, când, parcă dintr-odată am realizat că nu mai prea mai observ fazele zilei. Nici măcar pe cele cardinale: dimineața, amiaza și seara, noaptea lăsând-o la o parte, că ei îi stă bine cu visele. Am încercat să găsesc câteva explicații și m-am oprit la: agitația generală, ritmul vieții secolului post-viteză, așadar trecut la gradul de viteză la pătrat, căci cel al vitezei simple a fost al douăzecilea, multele proiecte în care suntem angajați, mai mult sau mai puțin forțați de împrejurări, obligațiile de serviciu, mass-media cu miile de sfaturi - bombardamentul de Feed News fiind la loc de frunte - mersul la sală, plimbările „obligatorii“, cei 10.000 de paşi, norma pe o zi, aglomerația de pe șosele, succedarea tot mai rapidă a anotimpurilor, moda, dar nu numai cea vestimentară, ci și diferitele trenduri cărora ne abandonăm ori cu care ne dedăm, automatismele care ne iau cu ele când ne lăsăm prinși în mreaja lor, lipsa tot mai acută a răbdării. Și lista ar putea continua aproape la nesfârșit, precum se întâmplă dacă navighezi pe Facebook, nu-i mai dai de capăt. Nu că aș fi făcut eu o astfel de punere la încercare, dar s-ar părea că așa este, nu i se dă de sfârșit

Ferească Domnul să avem de așteptat pe la diferitele case de marcat din supermarket-uri, că întoarcem ochii pe dos. Știți ce spunea unul pe Deutschland Funk, post de radio care merită toată aprecierea? „Cel care așteaptă la Kasse și pe care-l furnică nerăbdarea uită un lucru elementar, și anume pe acela că se află într-un magazin în care se poate aproviziona cu tot ce dorește, și, mai ales, că are banii cu care să și cumpere ceea ce caută. Acest aspect, în sine esențial, este uitat aproape cu desăvârșire. Pe întinsul globului pământesc, devenit între timp un sat gigantesc, trăiesc sute de milioane de semeni de-ai noștri care nu au după ce bea apă. Ba mai sunt, în bună parte, și lipsiți de apă potabilă, sau beau una de o calitate mai mult decât îndoielnică“. Doamne câtă dreptate i-am dat, fiind trimis totodată cu gândul la o vorbă creștinească de-a mamei: „Nu suntem vrednici să-i mulțămim la Bunu Dumnezău pentru tot ce avem…“

În societatea occidentală, în care trăiesc de mai bine de trei decenii, bunăstarea este - sau cel puțin era până mai deunăzi - la ea acasă. Uitaserăm cu toții să facem un exercițiu elementar, și anume pe acela de a ne bucura de lucruri simple: pâinea cea de toate zilele, bunăoară, care ni se pare nu ceva secundar, ci de nebăgat în seamă, o cumpărăm dintr-un automatism și nici prin cap nu ne trece că lucrurile ar putea sta și altfel. Excesul s-a instalat destul de lesne, devreme ce se ajungea și se mai ajunge foarte ușor la el. Abundența, deși se pare că este într-o ușoară scădere, duce la risipă și asta din cauze destul de bine cunoscute și pe care nu cred că mai este nevoie să le enumăr aici. Nu uit însă o constatare a fiicei mele care, în urmă cu mai mulți ani, spunea cam așa: Mi se pare anormal ca în alimentara să găsești o sticlă de alcool, de 40 de grade, la un preț caraghios de mic, de cinci euro. Clientul nu ezită să o cumpere, mai ales că de cele mai multe ori astfel de cumpărători depind de alcool. Urmarea: acesta se poate îmbăta criță și poate deveni violent. Mai mult, în caz extrem, amenință să pună în pericol vieți omenești, știut fiind că multe acte de delicvență au la bază tocmai o stare de ebrietate, mai mult ori mai puțin avansată, a făptașului. Desigur, este o reproducere din memorie, dar sensul cam acesta era.

Nu, nu fac parte dintre cei care afirmă că înainte totul era mai bine - constatare care apare recurent și aici în Vest -, deşi aș avea ... baremul de vârstă. Eu cred că lucrurile au evoluat astfel într-un mod natural: undeva trebuia să conducă și bunăstarea, fie că ea se întâlnea ori întâlnește în Rusia, Spania, Hong Kong ori în SUA. Ceea ce se pierde însă în mod masiv, substanțial, stă sub semnul eticii, prin extensie, al moralului. Mă refer, desigur, la lipsa de aplecare a individului față de semenul său trăitor în sărăcie, de comunicarea și mai ales ajutorarea celui mai slab, de mâinile întinse ale sutelor de milioane de subnutriți, de o împărțeală injustă a resurselor cu care ne-a învrednicit și ne mai învrednicește mama-natură. Câtă vreme încă, nu se știe. Sunt ecologist? Nu cred nici pe departe că mă aflu izolat într-o astfel de poziție. Artificialul, capitalismul oarecum scăpat de sub control, aparatele administrative, pornind de la cele locale și ajungând până la cele naționale, care, în parte, nu mai fac față noilor vremuri, deriva în care ne-a adus noul timp și, de mai bine de un an, și războiul (piardă-i-s-ar urma!), dar mai ales dezvoltarea razantă a electronicului și, mai nou, și a digitalului, consumul și dependența tot mai mare de energie, pusă în pericol în ultima vreme și de condițiile aparte cauzate de conflictul armat ruso-ucrainian, și lista ar putea continua mult și bine, au adus cu sine o situație totalmente nouă. Pe cât de nouă, pe atât de amenințătoare.

Inteligența artificială, care câștigă noi teritorii pe zi ce trece, nu numai că ne face dependenți de ea, ci amenință să se îndrepte împotriva noastră. Nu demult, citeam în presa germană, cum că die künstilche Intelligenz ar trebui ținută mai bine sub control, respectiv ritmul dezvoltării acesteia să fie încetinit, tocmai pentru a da user-ilor posibilitatea de o controla mai bine. Doar gândul că un robot poate elabora cu de la sine putere - așadar fără participarea omului de știință – un alt robot, mi se pare îngrijorător. Desigur, în ideea că lucrurile pot lua, din fericire deocamdată numai teoretic, un drum care să constituie un real pericol pentru cel care inițial l-a creat - omul. Cifra aproape infinită a aplicațiilor, prezente pe diferitele Smartphon-uri, ne simplifică viața, spun unii, ori, cum o spun alții, înstrăinează individul. Un școlar din ziua de astăzi nu se mai ghidează după cunoștințe acumulate de generația mea la școală, ci consultă o aplicație preinstalată pe telefonul inteligent. Bunăoară, fixarea punctelor cardinale, ca să rămânem la doar un exemplu.

Pe de altă parte, există o categorie de oameni care încearcă să se întoarcă în timp și să trăiască mai altfel, precum părinții ori bunicii lor, mai autentic. „Eram în tren când, deodată, vecinul meu de scaun din compartimentul în care mă aflam a intrat în vorbă cu mine“, povestea pe Deutschland Funk Nova, o psihologă. „M-am lăsat purtată de dialog, unul care a devenit foarte viu, am schimbat păreri în diferite domenii, ba am ajuns chiar pe planul vieții particulare, personale și, culmea, m-am simțit excelent“, mai spunea ea. Era, pe de o parte, o constatare, iar pe de alta un îndemn la apropierea dintre semeni, care, aici se arată din ce în ce mai restrictivă, ba uneori ea lipsește aproape cu desăvârșire, mai ales dacă este vorba de terenul vieții personale. Generația pe care o reprezint a trăit acest status quo nemijlocit, mai ales cei care ne-am născut și copilărit în mediul rural, în veşnicia despre care vorbește Poetul. Bunăstarea din Occident a dus, se știe bine, la o independență a individului, datorată tocmai faptului că acesta are tot ce-i trebuie, și poate și ceva pe deasupra, inclusiv o personalitate, care uneori poate să-l facă mai puțin agreabil până la neobrăzat, căci el se simte protejat până la etanșare de sistemul în care trăiește. Iar banul i-a oferit: o consolidare încă și mai clară a individualității. El ori ea, ori invers - asta pentru a ne alinia noilor norme, încă nescrise ce-i drept, acelea de a face parte egală între sexe - se conformează regulilor civice, își vede de profesionalitate în vreme de serviciu, de cafeaua și ziarul de dimineață, de vacarmul orașului mare ori de relativa liniște din vremea de concediu. Oare se apropie de final o astfel de situație, de stare? Cel puțin o transformare își face tot mai clar conturul. Societatea este într-o dinamică demografică nouă, accelerată de imigrația masivă, care își arată, iată, la mai puțin de un deceniu, un al doilea val. Bunăstarea inițială din Vest se vede ușor amenințată de elemente noi, aflându-se într-un un curs descendent, datorită situației politice, demografice și sociale nou configurate ori aflate încă în curs de transformare. Ştiu însă că astăzi lucrurile stau totalmente altfel și în România, altfel față de anii 1990, când o nouă etapă își făcea drum, ce-i drept, destul de greu, către o normalizare, o ieșire din mizeria la care ne condamnase regimul totalitar. Astăzi nu numai că nu mai vine vecina să o roage pe lelea Viorica, de exemplu, să-i dea cu împrumut un pahar de țucăr, ori unul de oloi, dar nici măcar obiceiurile implementate de zeci și sute de ani nu mai au loc de desfășurare, sunt pe cale de dispariție. Am mai spus-o, am tot respectul pentru cei angajați în salvarea ori recuperarea folclorului, a tradițiilor. Pe o linie paralelă, s-a dezvoltat o pătură socială ai cărei reprezentanți, pe bun merit ori, în alte cazuri, pe unul contestat, s-au îmbogățit, având un venit mult superior păturii de mijloc din Occident, sau cel puțin comparabil cu al acesteia.

Cât despre veșnicie, ea își vede mai departe de liniștea, tihna și lentoarea trecerii vremii. Dar parcă și ea este întoarsă în timp. Unul în care anotimpurile își dezvăluiau peu à peu splendoarea, în care verile erau fierbinți și uscate, iar iernile își oglindeau gerul desenând flori de gheață pe ferestrele caselor din satele de munte pierdute în albul nesfârșit, dar mai ales desfășurarea zilei în etape distincte și alungite precum gândurile domoale ale țăranului văzându-și de treburile specifice anotimpului, despre acea veșnicie care îl lua cu ea și, împreună, piereau într-o alungire domoală, făcându-se cândva una cu orizontul. Acolo, om și natură dădeau mâna cu Bunu Dumnezeu, într-o taină unică. Astäzi bâjbâim, cel puțin o parte dintre noi, în căutarea acelei veșnicii pierdute…

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, în aprilie 2023