Sărbătoritul ediţiei: Liviu Antonesei

Arhitectură muzicală. Cîntec

Nu mai este durere,
nici disperare
în bizarul meu suflet.
Doar o îngheţată,
o veşnică nepăsare
căzută cu franjuri
de tunet.

Mîna mea în veci
nu va căuta luminoasa
întindere de sulf.
Steaua din ochi
incendiază casa
în care îmbătrînise
Beowulf.

Sîntem opaci ca două
viori dezacordate –
dinlăuntru răsună
ecoul, numai ecoul
notelor sparte
înălţînd în adîncuri
tempoul!


Ars amatoria

Dar şi îndepărtarea absurdă a iubirii noastre
din lumea de aici va trece – pod peste ape secate.
În ceruri, în pămînt, totuna vom fi.

O singură stea deasupra.
Un trup în adîncul de întuneric,
o inimă roşie şi putredă în sticla eternităţii.

Ne vom iubi într-o noapte,
ne vom urî într-o zi.


Cours d’amour

Fără încetare ne vom iubi în noaptea
care nu vine. Fără încetare.
Noaptea – care nu vine. Noaptea.
Halucinaţi norii în cuiele lunii albastre –
un parfum trist doarme în urbea
aceasta crucificată.

Tu nu eşti, ea a plecat într-o trăsură
de fier cu şase cai albi. Prea frumos ar fi totul –
gîndacii de motorină îmi urcă alene
pe braţe. Cuţitele zilei gîdilă ochii.
Acoperişuri, rigole rigide şi roşii.

O, se aude cum urlă sirena
uzinei de numărat morţii.
E bine. E bine. E bine.

Elegieîngrdinabotanic

Mîna mea ctrefructulputred
alunuialt sezon – primvara
amintitsauimaginat a orientului
încareau respiratSubpmîntenii.

Artereledescriugeografiaunui
neoplasmceruineaztrupulctre
eliberareaFormeiinterzise
_isceptice…

O, necuprinsulgrdiniibotanice
înmiezulaceleizileluminoase –
ca o bucurie a trupuluiînalt trup.


În patria mea

în patria mea în care unii au pîinea
şi alţii cuţitul şi un inoxidabil
lanţ de interese îi leagă pe unii de
ceilalţi,
în patria mea strălucitoare şi tristă,
eu sînt un corb bătrîn, fără aripi,
un paria însemnat cu stea albă în frunte,
un recipient fără fund în care-şi vomită –
cu toţii – fierea şi neputinţa şi ura.
Şi pentru că în patria mea de nimic
nu-mi e teamă
şi pentru că în patria mea nimic nu mi
se poate întîmpla în afara iubirii
mele disperate pentru Maria,
sînt cuprins subit de o stranie bucurie,
de o fericire fără margini a gîndului
inimii mele, de un extaz infinit
ca o moarte de aur şi sînge. Ca o lumină
a cărnii.
Drept care, în patria mea de gînduri ucise,
de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,
eu răspund şi semnez propriu:
Liviu Antonesei.


Între macii roşii…

Între macii roşii de cîmp (cîmpul mare şi verde
ca o pulberărie camuflată de priviri indiscrete),
măcelul iar a început. E plină zi, e soare cu adevărat!
O bucurie difuză trece alene printre arini…

Maşinăria botoasă se-ndreaptă spre mine uruind persuasiv
din şenile. Dar ea e din carne şi sînge. O aştept
nemişcat.
Între macii roşii de cîmp, măcelul iar a început…


Odinioară şi acum

Nu era vorba despre mari transparenţe –
ca un urs greoi, totul – chiar Totul! –
trăsese la umbră. Eu, singur în casă,
răsfoiam pe ossip şi pe boris. Un sfert de veac
nu mi se părea mare lucru. Poate nici nu era.
Sîngelui chiar părea să-i priască răgazul.
Privesc pe fereastră – sticla devine tot mai
subţire, mai lină, mai intens luminoasă.
Iluzia unei transparenţe regăsită-n structuri
de siliciu.
Cristalele se lichefiază încet, îşi schimbă,
îşi metamorfozează obrazul. Alchimie ciudată –
sîngele fierbe în vene, pulsează grăbit, mereu
mai grăbit. Ciocan pneumatic, inima se striveşte
de coaste. Tu nu eşti aici. Încotro se îndreaptă lumina? De unde…


Mai, apoi iunie…

Într-o dimineaţă de mai,
să visezi paradisul în bucătăria
din apartamentul treizeci.
Cristal întunecat de lumină.


Psalm

Madonei Negre
(Onoruri, strălucire şi aur –
vinuri aprinse susură-n vene
şi focurile de artificii ale
Cuvîntului pregătesc marile
hemoptizii etice. Viitorul
puieşte în noi ca un puroi violet,
ca o disperare emancipată de
efervescenţele cărnii…)

E noapte, noapte, noapte!
Teroarea se scurge prin toţi
porii universului casnic.

Numai tic-tacul ceasornicului
şi icoana fecioarei-regină.
Nu eşti aici – o inimă de plumb
şi corăbii uscate în sînge


Dar

Dar dacă m-aş ridica pe vîrfuri
şi dacă mi-aş scoate ochelarii opaci,
dacă m-aş ridica pe vîrfuri,
peste munţi, peste cîmpii, peste ape,
dacă m-aş ridica pe vîrfuri,
ce aş vedea în depărtare, peste cîmpii,
peste munţi şi păduri, peste ape,
în flăcări şi-n sîngele tău,
peste cîmpii şi păduri, peste ape,
ce aş vedea în lumina apusului?


Poem

Cartea-nstelată –
Singură s-a rătăcit.
În lume, odată.