Andrei Marga: România 2026: situația și perspectivele ei

O discuție asupra unei situații și asupra perspectivelor pe care aceasta le conține presupune, fie și numai tacit, o anume bază normativă. Subiectul România în 2026: situația și perspectivele ei, discutat aici, în capitala Moldovei istorice și în Bucovina, nu are o bază mai larg cunoscută decât „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia” (1 decembrie 1918).  Istorica rezoluție a prevăzut nu numai „unirea teritoriilor locuite de români cu România”. Ea a prevăzut și „principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român” – în esență, „înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice”. Ca politică externă, a avut în vedere adeziunea la „comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale”.

Se cuvine astfel ca în raport cu aceste repere să evaluăm situația României de azi – la care ne-au invitat organizatorii dezbaterii de față. Cum se stă față de „principiile fundamentale” din 1918?

România s-a ridicat prin constituția din 1923, prin dezvoltarea industrială din perioada postbelică, prin profilarea internațională de după 1965 și prin reforme de restabilire a democrației din 1989. Ultimele două decenii au fost de reducere a democrației.

 Din nefericire, istoricii socotiți de frunte din țară nu au fost capabili nici la Centenar să dea imaginea bazată pe arhive a ultimului secol, încât domină cunoașterea sumară și clișeele și se controversează pe chestiuni false. Așa cum s-au mai petrecut lucrurile, istoria o vor scrie alții.

Peste toate, în România s-au adoptat în ultimele decenii și se adoptă euforic legi aberante care segregă politic cetățenii și împiedică oamenii de valoare să ajungă în răspunderi publice. Pesemne spre a face astfel loc celor cu pregătire precară. Situația țării este acum și produsul unor segregări pe care nici o altă țară nu le-a legiferat.

În 2026, indicatorii situației  pe subsistemele care decid sensul istoriei în societăți actuale – economie, administrație, politică, cultură – sunt dramatici:  industrie proprie distrusă, în loc să fie modernizată; agricultură strivită; bănci abia de nișă; îndatorare peste puteri; economie împinsă la junk; democrație la limita trecerii în autoritarism; demografie în cădere, în care mai mulți români lucrează în străinătate și mai mulți copii se nasc în diaspora; stat caracterizat de înșiși autorii degradării ca „stat mafiot”, „stat eșuat”, „stat corupt”; supradimensionarea aparatului de stat pentru a împiedica schimbarea societății;  cea mai mare emigrare dintr-o țară a lumii pe timp de pace; cea mai mare mortalitate infantilă pe continent; educație în care a revenit neșcolarizarea copiilor; cel mai extins analfabetism functional din Europa; cel mai mic consum de carte pe locuitor; cel mai extins fenomen de falsificare de examene și diplome în țară și în afară; politică externă diletantă, de vânzare a orice pentru bani și carieră; decidenți care umplu de ridicol funcțiile.

Acești indicatori sunt consemnați de analize internaționale. Niciodată în istoria cunoscută nu s-a ajuns la ei. A fost, de pildă, sărăcie, dar nu și blocaj în autoritarisme prostești, a fost dictatură respingătoare, dar nu și trai cotidian pe datorie. Pe fondul acestor indicatori se pot identifica, fiind evidențe, trei caractere specifice ale situației din 2026.

Toate caracterizările alarmante date de patrioții cei mai lucizi se potrivesc situației. Bunăoară, Virgil Bărbat observa că, în loc să fie valorificați cei calificați, ajung la decizii inși care caută să se drapeze cu diplome. Constantin Brâncuși acuza proliferarea camelotei, a lucrului rău făcut, din partea decidenților nepricepuți. Liviu Rebreanu sesiza că nu se rezolvă divergențele în Răsărit tocmai pentru a păstra motive de manipulare a populației.

Aceste caracteristici afectează deja „stilul” abordării vieții. Nu se știe ataca fondul neajunsurilor din țară, ci se fac cosmetizări. Se fac ușor mituri din inși mediocri, în loc să se cultive performanța și integritatea. Individualismul trece drept înțelepciune. Intelectualii sunt mai interesați să obțină grațiile șefilor, decât să combată sărăcia și neajunsurile (Hugh Seton Watson).

„Stilul” nefast creează neputința în fața situației. Lamentarea și trimiterea răspunderii pe alți umeri sunt continue. Lipsesc caracterele, cum constatau Mărgineanu sau Arghezi. Inși de bani gata invocă diplome „de Paris”, despre care scria deja Eminescu, dar sub ele valoarea lipsește.

Evaluarea generală a cauzelor se face rar și se duce și mai rar până la capăt. În volumele pe care le-am consacrat tematic României (România actuală. Diagnoză, 2011; Gândirea altfel. Studii românești, 2015; România în Europa actuală, 2019; Emanciparea României, 2023) am semnalat lanțul fatidic al României actuale: „regim prostocratic” – „stat avariat” – „democrație mută” – „intelectualitate ce-și caută stăpâni” – „substituirea adevărului cu frauda” și „înlocuirea culturii cu propaganda”. Tronează securismul, care s-a umflat continuu de la Carol I, la Carol al II-lea și s-a rafinat în anii postbelici, iar în zilele noastre este favorizat ca nicăieri în Europa. S-a ajuns ca până și rectorii de mari universități să facă omagii șefilor Securității.

În 2026, cele trei caractere specifice se regăsesc și continuă, încât, din nefericire, mai toate exigențele normalității dintr-o democrație sunt încălcate. Amintesc doar câteva dintre acestea.

Chiar de la vârful statului, începe azi falsificarea – deja cu diplomele și nepregătirea aferentă – ceea ce singularizează puterea actuală în istoria României și în Europa actuală. Pentru prima oară în istoria țării, se crede că este posibilă calificarea la locul de muncă în funcțiile înalte din stat. Incultura la decidenți a ajuns atât stridentă încât aceștia ventilează senin sofisme – ad hominem, ad ignorantiam, non causa, pro causa etc.

Cu inconștiență, unii vor neapărat să „conducă” când le lipsesc premisele – pregătirea și alegerea curată de către cetățeni. Președintele și primul ministru folosesc termeni („proeuropean”, „reformă”, „democrație”, „program”, „proiect”, etc.) pe care vădit nu-i stăpânesc și fac rău acestei țări. Psihiatrul George Șerban, care a contribuit la lansarea temei „societății minciunii” în literatura internațională, acuza că „minciuna a devenit a doua natură a unor oameni” în România anilor optzeci. Acum, însă, decid inși la care nepriceperea pare natură proprie.

România cunoaște declinul în multe domenii, de la tehnologie și economie, la știință, sport și altele. Pasiunea înșelării și a furtului a înlocuit pe scară mare tropismul inovației. În cea mai gravă decădere a țării, instituțiile care trebuiau să servească interesul public – academiile, universitățile, procuratura, justiția, ong-urile – nu au nimic de spus, de dragul indemnizațiilor și al avantajelor meschine. S-a umplut de academicieni care, așa cum observă tineri profesionalizați, fac erori elementare de logică, nu au habar de metode de cunoaștere ale domeniului  și întrețin lirica oportunismului.

Aparențele trec drept criterii, sub care se fac abuzuri începând cu evaluarea persoanelor. Unul, de pildă, își rupe teatral diploma la televizor – dar, în fapt, ce a ieșit din asemenea diplome? Instituțiile s-au umplut de pile, de palavragii și de trepăduși care luptă pentru avantaje, dacă se poate în valută, în exterior. Continua evitare a învățării a ceea ce este mai greu este vizibilă: se premiază ceea ce este superficial, imagistic, metaforic, nu ceea ce este tehnic, teoretic, exigent și cu efecte benefice.

Ce perspective sunt în această situație? Să rezumăm: a) înaintarea cu decidenții actuali echivalează pentru România cu pierdere continuă – în primul rând cu pericolul unui nou val de emigrare; b) soluțiile în forță nu dau rezultate, ci creează șanse pentru alte parveniri; c) schimbări doar punctuale nu dau rezultate, întregul instituțional din România fiind deja desfigurat.

Nu este soluție la dificultățile României actuale fără o cu totul altă angajare a intelectualilor ei. Reconstrucția uimitor de rapidă a Germaniei postbelice, construcția Israelului ca societate competitivă, competitivitatea Chinei contemporane, politicile deschise și competente ale altor societăți  ar putea inspira. Dacă nu se va încuraja intelectualitatea veritabilă – acea intelectualitate care dispune de calificare sănătoasă, verificată în rezultate specifice și competitive – nu va fi soluție. Cu falsurile încorporate în „sistemul” actual  – diplome fără examene semestru de semestru serioase, la facultăți ce-și merită numele și titluri academice de carton - nu se iese din marasm. Cine a tolerat selecții fără valoare și a umplut cu diletanți la decizii ar trebui să răspundă.

Un fapt devine tot mai grav. Prea mulți nu au învățat destul la timp și nu au mai învățat din ceea ce nu au învățat. Dacă examinezi inșii care se dau în România actuală reprezentativi pentru științe, istorie, drept, pentru multe alte discipline, constați că mulți operează cu ceea ce era valabil acum trei decenii. „Vârfurile” susținerii directe sau prin oportunism tacit a regimului au pierdut contactul cu realitatea, dar și cu nivelul profesional al zilelor noastre.

Se îngroașă în România actuală o întrebare: unde sunt fruntașii, care, totuși, există, ai promoțiilor din universitățile care contează? Unde sunt valorile reale? Niciunul aflat la deciziile de acum ale statului nu are o ascensiune fără fisuri. Or, este o pierdere enormă pentru România complacerea în falsificarea ierarhiei profesionale și a meritocrației.

Multe în Constituția în vigoare a României de acum vor trebui  schimbate. De pildă, „demnitatea umană” este rezolvată sub nivelul constituțiilor democratice de referință și lasă loc încălcărilor demnității – cum s-a văzut clar și în falsa „luptă cu corupția” de acum câțiva ani.

 Dar, până una-alta, este necesară revenirea la Constituție, căci a devenit o obișnuință încălcarea ei de către decidenți. Un exemplu elocvent este încălcarea legii fundamentale în cazul politicii externe (vezi Romeo Couți, România în lumea în schimbare, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013). Or, Constituția prevede expresis verbis că politica externă o stabilește guvernul, cu aprobarea Parlamentului, președintele doar reprezintă țara.

Răul este atât de pătruns în organismul instituțional al României actuale încât acesta – am spus-o și în guvernele țării – are nevoie de „reconstrucție”. Orice altceva este prea puțin. Ar fi de început cu legile actuale, care au lacune ținând înainte de toate de orientarea de bază și de elaborarea profesională.

Legile în vigoare au nevoie acum de ceea ce aș numi „metalegi”, adică legi ale reconstruirii. Ar fi de început cu legea abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului  asupra resurselor proprii în condițiile democrației.  Acest demers nu înseamnă nici „etatizare”, nici „naționalizare”, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci soluție pe care o practică democrațiile avansate de azi. Ar fi de continuat cu legea interesului public. Prea multe legi în România actuală favorizează încălecarea interesului public de către interesele unor grupuri ce se dau drept public. Ar fi de mers mai departe cu legea meritocrației și a concursurilor, în care să conteze pregătirea și meritul persoanei. Cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg  doar mână în mână. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu legea valorificării, în interesul cetățenilor, a poziției României ca parte a Uniunii Europene și a alianței Nord-Atlantice și a parteneriatelor.

Justiția este condiția de bază a unei societăți moderne, dar în România actuală ea a fost instrumentalizată de executiv și partidele care au ajuns la conducere. Cum poate deveni justiția triumf al dreptății în litigii? Răspunsul meu este că, în situația creată în România, trebuie satisfăcute câteva condiții. Anume:  a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva și de segregare a cetățenilor; b) instituții decolonizate prin scoaterea selectării și numirii magistraților din mâinile unei persoane; c) revederea pregătirii juriștilor; d) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale. Nu este justiție unde  nu este democratizare, tripartiție a puterilor, independență a justiției, și, cum adaugă importanți juriști de azi, „neliniște etică” în adoptarea deciziilor și „îndoială metodică” privind adecvarea lor. Aceste măsuri, abia ele, vor permite închiderea oneroasei degradări a justiției și, în fond, a economiei neputinței din societatea românească a ultimelor decenii.

Nu se poate schimba nimic fără vocea exprimată public a populației.  „România cetățenilor” rămâne deviza sănătoasă. Ar trebui observată însă vasta și necurmata falsificare a alegerilor. Cea din 2024-2025 – cu convocare de alegeri nu la termen, ci așa cum au vrut cei de la guvern; comasare de alegeri în pofida recomandărilor de la Bruxelles și Veneția; anularea de alegeri căci nu conveneau câștigătorii; falsificarea tehnică a alegerilor – este, de altfel, cea mai gravă în democrațiile lumii actuale. Acum, se amână numirea de „șefi la servicii” foarte probabil pentru a putea ține în șah  adversarii. Or, în ce țară cetățenii sunt amenințați cu „serviciile”? În ce țară cetățeanul este, înainte de orice, amenințat?

În zilele noastre, una dintre teoremele noi este dependența dezvoltării țărilor de calibrul decidenților și al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau chiar anulate când nu convin rezultatele, țări în care se pilotează inși de mâna a patra la decizii, evoluează chinuit. După părerea mea, în doi ani, România se poate pune în mișcare, pe direcții profitabile pentru cetățenii ei, dar ea nu va putea ieși din  crizele și necazurile actuale fără o vastă schimbare a decidenților ei de acum. Așa cum arată nepregătirea și lipsa de cultură a acestora, va fi doar inadecvare și chin. Mulți concetățeni, în loc să se angajeze pentru prosperitatea acestei țări, vor emigra – ceea ce va crea noi dificultăți. Alegerile parlamentare ar trebui convocate imediat, dacă nu cumva se vrea agravarea crizelor.

Binefacerile libertății restabilite în decembrie 1989 ar trebui să fie mai mari și în România. Este de ieșit din înțelegerea superficială a libertății – este de trecut de la libertate negativă („fac ce vreau!”) la libertate creativă, care antrenează  creația de nou, cum fac oamenii maturi de azi.

Or, în contrast cu gravitatea situației, deocamdată observăm că are loc stagnarea în confuzia de valori. Exprimată cu o cunoscută expresie moldovenească, „înșet, înșetișor, dacă se poate pi loc” este deviza decidenților de azi. Or, România anului 2026 are nevoie de cu totul altceva. (Din intervenția la masa rotundă organizată la Televiziunea Intermedia din Suceava, în 19 martie 2026)