Andrei Marga: Statul avariat

În orice circumstanțe, statul rămâne stat doar dacă respectă anumite norme de funcționare. Democrații privesc îndeobște statul drept „contract” între membrii unei comunități, bazat pe egalitatea cetățenilor și reciprocitate. Mulți pun accentul pe faptul că „statul este o asociație foarte aparte, care se distinge prin extensiunea asigurării conformității cu regulile sale, în rândul celor asupra cărora jurisdicția sa pretinde aplicarea” (Robert A. Dahl, On Democracy, Yale University Press, New Haven and London, 1998, p.41). Autorul cel mai citat, Max Weber, a văzut în stat ordinea legală instituită legitim:„statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui teritoriu – și acest face parte din caracteristiciile sale – monopolul constrângerii fizice legitime”. Statul presupune, se poate rezuma, reciprocitate, legalitate și legitimare drept condiții ale funcționării sale.
Ce distinge statul actual din România? Unii economiști spun că „statul român nu mai există decât cu numele” – fiind „doar o anexă, o colonie”. Un fost președinte spunea că, de fapt, este un „stat mafiot”, pradă coteriilor. Între timp, presa internațională a început să vorbească de „stat eșuat”. Cei care acum desfigurează Constituția cred că, în fond, „eu sunt statul” – deși nu sunt regi, nici aleși în mod curat, ci doar politruci abuzivi. Cum s-a și spus, exagerând, dar plastic, așa cum se fac „alegerile” în România ultimilor ani, aproape că și o maimuță poate deveni „șef”!
Teza mea este alta, anume că statul României actuale a fost avariat. Bunăoară, deciziile nu mai sunt inspirate de „contract”, de reciprocitate, ci de o voință malefică în meschinăria ei. Despre ce „contract” poate fi vorba când, doar ca un exemplu recent, se comercializează până și oameni – odinioară s-au vândut sași, apoi copii, mai apoi fete, iar acum se vând „niște zilieri” chiar sub „starea de urgență”? Ce legalitate când la decidenți nu contează interesul public, ci impunerea de aberații care să împileze cetățeni? Ce legitimare când se instalează „guvernul meu” cu Securitatea și infiltrați? Ca să nu ne oprim la alte întrebări!
Avaria se datorează nepriceperii, lipsei de cultură și de viziune și, tot mai mult, relei credințe. Se poate observa lesne cercul vicios. Un ins nepregătit este propulsat în funcție cu instituții de forță, acesta încalcă Constituția (pe care nici nu o pricepe!) și împarte funcții (ca și cum ar fi în proprietate!) unor neisprăviți, care, neavând valoare prin ei înșiși, țin isonul aberațiilor. Iar împreună afectează statul.
Place-nu pace, România a trecut într-un regim prostocratic. Desigur, cuvântul este românesc, dar există echivalente în diferite limbi – derivate oarecum din „Dummheit”, „stupidiy”, ”idiot”, ”sciocco” etc.. Prostocrația nu este metaforă sau figură de stil. Este un termen care captează situații precise din istorie – a statului actual din România, cu siguranță, după numeroase indicii. Prostocrația nu este chestiune de etnie, ci de prostie – de prostie a celor care vor să decidă soarta altora și aduc daune.
Iată doar câteva argumente ale tezei mele.
Mulți concetățeni – inclusiv intelectuali care se revendică din liberalitate, precum Radu Călin Cristea, Mircea Dinescu, Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu, Renate Weber – au semnalat grava deteriorare din ultimii ani a ceea ce a fost năzuința postbelică și izbânda de după 1989: statul de drept democratic. Prevăzut explicit de Constituția României (1992), acest stat înregistrează o deteriorare continuă pornită de la vârf. Faptul se vede cu ochiul liber. De aceea, presa recentă din Germania, Franța, SUA a vorbit de „diletant”, „agitator”, „confuzionar”, „patron al corupției”, „intelect îndoielnic”, „apartenent la serviciile secrete”, „eșuat”. În țară, jurnaliști de prim plan au atras atenția asupra abaterii, prin instigări, de la rolul de „mediator” prevăzut de Constituție, asupra „sustragerii de la justiție”, „practicării minciunilor”, „absenței rezultatelor”, „incompetenței”. În definitiv, celui care a pus în joc mijloace nepermise de a parveni îi revine, logic, răspunderea deteriorării.
Firește, despre orice persoană se spun multe, adevărate sau false. Mai ales că România întreține o piață a falsurilor și fabulațiilor. Dar, chiar în aceste condiții, nici una dintre caracterizările de mai sus nu este fără probe. Fapte și vorbe le confirmă.
Prostia? În 2014 România era o țară scindată, cu reforme asfixiate și agendă întârziată, având ca „performanță” majoră emigrarea, proporțional cea mai mare din lume, a propriilor cetățeni. Dacă nu ar fi fost prostia, decidenții ar fi recurs la politica integrării democratice a cetățenilor, pe baza unor soluții inteligente în interes public.Nu a existat această capacitate de gândire, cultivată și, în fond, morală.
În locul democratizării, de care europenitatea rămâne legată, s-au preferat tehnicile anilor treizeci: exaltarea „mișcării” străzii, activarea „statului paralel”, reducerea politicii la lovire, diabolizarea celor de altă opinie. În loc să se folosească pregătirea, inițiativa și devoțiunea oamenilor, s-a apelat la o formă de stat ce constă din decizii nechibzuite, banditești în ultimul timp, sub decidenți care nu se pot legitima, nici măcar profesional.
Ce iese se vede. Destui se ascund după privilegii, în timp ce o treime din populație este săracă – cel mai ridicat procent din Europa comunitară. Cu „guvernul meu”, România se afundă în economia de îndatorare, în măsluiri „politice” drapate cu valori „europene” contrafăcute, în statutul de țară mulțumită cu resturi, în educație molestată, în politică externă acefală. Abuzurile la vârf au devenit regulă. Frica de tragere la răspundere pentru fărădelegi evidente face să fie strivit orice pluralism, orice mijire de independență a judecării.
Contraperformanțele în materie de stat sunt deja istorice.
Una este distrugerea constituționalismului. Nu a fost nevoie nicăieri în Europa să se infirme abuzuri, de către Curtea Constituțională, în cantitatea și penibilul din România actuală. Nu au fost nici atâtea reclamații ale Avocatului Poporului în apărarea statului de drept democratic. Chiar și acum, în pandemie! După ce, ca la nimeni, în loc de stare de urgență sanitară s-a instituit abuziv una cuprinzătoare, preocuparea decidenților este, cum atestă insipidele lor „proiecte” de „legi”, restrângerea de drepturi și libertăți cetățenești, fără nici o legătură cu covid-19. Să sperăm că arhivele păstrează propunerile caraghioase ale regimului prostocratic, ca să se poată vedea, totuși, măcar în timp, mărimea prostiei și a relei credințe!
Acum se lansează, cu incultura caracteristică, ideea „eficienței statului”. Nu se știe, pesemne, că eficiență fără democratizare nu există și, mai devreme sau mai târziu, asemenea schilodire a instituțiilor se regretă și condamnă. Istoria europeană din anii treizeci încoace oferă nenumărate probe.
O altă contraperformanță este distrugerea legitimării. De la obsesia prostească a „guvernului meu” s-a ajuns la o experiență ce va intra în manuale. Se va putea constata, de către cine știe ce înseamnă legitimarea, că nu a fost pas din serialul „pas cu pas” care să fi fost legitim. În România ultimelor decenii, nimeni nu a lovit mai ignorant și mai iresponsabil în legitimarea democratică.
Exemplu de contraperformanță este și suscitarea securismului. Un ins ce părea departe de aranjamente oculte în pofida Constituției a lucrat la a crea cel mai securist stat din ultimele decenii. Cineva din afara țării și întreba insistent: nu cumva securismul a intrat în obișnuințe la Carpați?
Un alt exemplu este reclădirea „statului profund”. Când, în anii treizeci, a căzut sub controlul acestuia, România a luat calea prăbușirii. Avem acum altceva? Procuratura, în loc să-i aplice oricărui cetățean legile statului, își selectează țintele. Ba mai și semnează – fenomen unic în Europa – „protocoale secrete” cu judecătorii și noua Securitate! Doar că „președintele” găsește vinovați în altă parte: „niște evrei”, „niște psd-iști”, „niște unguri”, cel mai nou „niște parlamentari”.
Nivelul rudimentar al cugetării „președintelui” și desemnaților săi este, la rândul său, exemplu. Aceștia nu văd propria incapacitate, ci doar rivali, tot așa cum Hitler, potrivit relatărilor generalilor săi, nu vedea în pierderile de pe front propria stupiditate, ci „doar evrei”. Așa cum perorația din cartea Mein Kampf este străbătută de preocuparea lovirii social-democrației, tot astfel, „președintele” nu are altă temă decât dărâmarea acesteia. Confuzie nefastă între stat și măciucă, proprie minților vulgare! Acum, ținta este „psd”, mai nou și „udmr”, altădată vor fi alții! Potrivit chimiei urii, pe care pastorul Martin Niemöller a demascat-o definitiv!
Să ne oprim, însă, în limita spațiului, doar la domeniul cel mai nou de manifestare a statului – pandemia. Mai ales că se văd tot mai bine, pe date precise și în pofida eforturilor de falsificare, originile infectării cu covid-19 și erorile abordării din România.
Nimeni nu se putea sustrage unei pandemii ale cărei origini se caută. Dar România avea avantaje spre a fi atinsă proporțional mai puțin. Nu era sugativă turistică, nu era vizitată de multă lume, iar populația avea vaccinuri în biografie. România s-a infectat însă suplimentar din două cauze.
Prima a fost petractarea „prezidențială” cu „diaspora”. Cum spunea un exponent al regimului, au revenit în țară un milion de diasporeni, „votanții noștri” – zicea acesta posesiv. Numai că veniții nu au fost examinați medical serios și au umplut localitățile. Deciziile meschine ale „președintelui” au infectat în România în plus. Focarele Suceava, Arad, Timișoara, Deva și altele spun destul.
Apoi, ca să nu se vadă matrapazlâcul, nici după trei luni testările nu sunt serioase. Ele se fac cu grija trepădușilor ca nu cumva să se afle adevărul și dimensiunea crimei. Spus fără ocolișuri, abordarea „politică” a pandemiei în România este, de fapt, eronată. Nu numai că este scoasă de sub control public, dar este una dintre cele mai necalificate – cum își dă seama oricine citește și analizează riguros.
Exemplu tipic de falsificare este raportatea unui eșec ca succes. Se susține „oficial” că la finele lui ianuarie 2020 Spania avea un infectat și România tot unu. Apoi se compară – câți s-au infectat în Spania, câți în România și câți au murit. De aici, unii prostocrați și prostifili trag concluzia că s-a gestionat bine lupta cu pandemia.
Trec peste faptul că decidenții din România, nefiind în stare de o abordare adecvată, au ciupit măsuri dintr-o țară sau alta și, într-un elan de samavolnicie zis „starea de urgență”, au degradat și combaterea pandemiei și economia. La drept vorbind, starea de urgență sanitară, pe care multe țări au proclamat-o, a fost subtituită la noi, printr-o șmecherie ieftină, cu starea de urgență polițienească, militară, de acoperire de afaceri și de reglare de conturi.
Ea nici nu a rezolvat mare lucru. Nu există nici acum imaginea realistă a infectării, nu s-au reușit individualizarea situațiilor și strategii în consecință, inițiativele locale sunt paralizate, România nu este mai bine asigurată. Distrugerile, în schimb, sunt considerabile. Starea de urgență a fost o stare prost gândită și decisă abuziv – iar din ea rămâne abuzul.
Replicile la falsificarea amintită sunt la îndemâna oricui: a) nu se știe nici acum care era infectarea în ianuarie 2020, căci abia începeau testările în Europa; b) România nu este campioană în turism și nici loc prin care trec mari fluxuri comerciale, precum Spania, Franța, Italia, Germania, ca să se poată compara cu acestea; c) România nu este nici centru fotbalistic precum Spania, Franța,Italia, Germania – în situația în care se bănuie că de la unele meciuri a plecat infectarea pe scară mare. Iar comparațiile cu adevărat concludente nu sunt deloc flatante.
Minciuna caută însă, și de această dată, să se promoveze. George Șerban a dat în spațiul internațional teoria celei de „a doua naturi”, natura mincinoasă a unor oameni, și a exemplificat cu România de dinainte de 1989 (Lying: Man’s Second Nature, Praeger, Westport, 2001). Sugestia prestigiosului psihiatru newyorkez, istoricul Wolfgang Reinhardt a folosit-o în diagnoza „societății minciunii” (Unsere Lügen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006). Concurența la minciună a decidenților actuali cu ceea ce a fost înainte de 1989 este mai mult decât vizibilă.
Tot amestec de nepricepere și minciună este în declarația „economia României trebuie reinvigorată, nu repornită”, a „președintelui”. Destul să observăm că un lider al patronatului a semnalat caracterul extrem de critic al situației, că până și liderul industriei alimentare spune că “aceasta se clatină”, iar despre Poiana Brașov s-a spus că „este ca după Cernobâl”. Ridicola „urgență” a decidenților a oprit bine economia. Sute de mii de firme, de toate felurile, s-au prăbușit, de fapt. Să luăm oare inaugurarea de cotețe sau hale goale drept semn de vigoare?
Soluția? Cred că este evidentă pentru cetățeanul care se respectă. Orice salvare începe cu deșteptarea.
Sunt tot mai mulți cei care nu se mai lasă înșelați de diplome la schimb și decorații de complezență și se eliberează de contrafacerile unor inși, nici măcar citiți în ce spun. Două repere vor trebui, însă, asumate.
Nu va ieși nimic din actuala „șefie” – nimic bun pentru cetățenii României. Cum am mai spus, și dacă ar fi numai „guvernul meu” de aici înainte, nu ar ieși nimic, căci nu are din ce! Acum vine, colac peste penibilități, obsesia modificării Constituției. După ce au eșuat din nepricepere toate „proiectele” anunțate („proiectul de țară”, „România educată”, „reconstrucția României” și orice!), noua obsesie lasă să se vadă alte rătăciri. Deocamdată, dacă un individ nu este capabil să facă ceva pentru statul de drept democratic, prevăzut de Constituție, trebuie distrusă aceasta?
Cetățenii României, fără de care nu se poate face mare lucru în statul lor, pot schimba cursul degradării presând la schimbare. Mai ales că, după pandemie, vine o societate adânc schimbată în lume. În opinia mea, nu este soluție fără partide care să ia în brațe cu hotărâre direcția unei democrații meritocratice și să schimbe ocuparea funcțiilor în stat. Altfel, statul va rămâne în avarie. Căci, așa cum spunea Boileau, „un prost găsește adesea alții și mai proști, care să-i ia în seamă inepțiile”.
Andrei Marga