Andrei Marga: Trump-Vance și republicanismul

  Statele Unite ale Americii sunt astăzi supraputerea care dă peste o cincime din produsul brut mondial, asigură drepturi și libertăți de referință cetățenilor, pluralism, democrație și justiție în linia părinților fondatori, este prezentă militar pe glob și dispune de acumulări și de potențial  de inovare greu de concurat. Este, de aceea, mai mult decât normal să ne preocupe ceea ce se petrece pe continentul Nord-American.

         Înțelegerea unei țări începe cu observarea opțiunilor ei. Astăzi asistăm la reconfigurarea acestora din partea Statelor Unite sub administrația Trump-Vance. Văd cinci locuri în care opțiunile sunt expuse detaliat: 1. Cartea în care președintele și-a prezentat pe larg vederile (Donald Trump, Crippled America – How to Make America Great Again, Simon & Schuster, New York, 2015); 2. Discursul de investitură (ian. 2025); 3. Discursul vicepreședintelui J. D. Vance la Conferința de securitate de la München (mar. 2025); 4. Strategia de Securitate a Statelor Unite (2025).5. Discursul președintelui la Davos (21 ian. 2026). Le comentez pe scurt.

        Actuala administrație americană a deschis, justificat, multe dosare, iar construcția viziunii asupra lumii actuale este în mers. Privind lucrurile pe fondul istoriei, teza mea este că prevalează continuitatea cu abordări ce vin de la John Adams, trecând Abraham Lincoln, la Richard Nixon, chiar dacă urmează deocamdată cotituri. Dincolo de meandrele deciziilor de zi cu zi și de retorică, direcția este relansarea republicanismului democratic pe fondul respingerii ideologiei globalismului. Am în vedere opțiuni precum reafirmarea democrației,  revenirea justiției la independență, restabilirea suveranității, prioritate acordată economiei țării proprii și competitivității ei, accent pe industria grea și reindustrializare, sprijinirea producătorilor, deschiderea spre conlucrarea supraputerilor.

Din această perspectivă se înțeleg cele mai multe dintre inițiativele de până acum ale administrației. Totodată, astfel capătă răspuns întrebări preocupante. Se poate da răspuns, de pildă, la întrebarea demult ridicată în America și care, în crizele de azi, nu poate fi evitată: „republică sau imperiu?”. Această întrebare, deloc simplă, merită discutată aparte, după cum ar merita și întrebarea: ce urmează actualei Uniuni Europene? Să ne oprim, însă, la constantele ce sunt dincolo de fluiditatea politicii curente.

Actuala administrație succedă administrației Biden-Harris, care a promis schimbări, după ce a mobilizat cât a putut dintre curentele din societate pentru a opri rivalii. Nu a fost niciodată o mobilizare mai amplă într-o democrație pentru blocarea unei alternative. Iar mobilizarea s-a plătit cu confuzia și cu vaste degradări în diferite locuri.

Deja în 29 decembrie 2020, Joe Biden, ca președinte ales, a ținut să contureze ceea ce va face: „În orice problemă /.../ noi suntem mai puternici și mai eficienți atunci când suntem flancați de națiuni care împărtășesc viziunile noastre cu privire la viitorul lumii”. Declarația era, înainte de toate, un apel la „aliați” în „competiția” supraputerilor (detalii în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023). Pe același ton a fost și discursul lui Joe Biden (4 feb. 2021) de la Departamentul se Stat, când a precizat că „America a revenit (is back)” și că „vom concura pe o poziție de forță (strength)”. Joe Biden a numit alianțele „cea mai mare avuție” și s-a ocupat să le organizeze.

Administrația Biden-Harris a ales deviza „America conduce (leads)”. Numai că această deviză, care nu surprinde cunoscătorul veritabil al lumii de azi, se poate înțelege felurit. Să o spunem direct, ea a fost legată de administrația Biden-Harris, în practicile ei, cu trei opțiuni nefaste.

Prima a fost înlocuirea democratizării din tradiția jeffersoniană, argumentată superlativ printre gânditori de John Dewey, cu deviza „democrație versus autoritarism” din paupera filosofie a istoriei a lui Karl Popper. Cu deviza popperiană – devenită tot mai contrafactuală, căci până și unele democrații au devenit autoritariste, iar unele regimuri autoritare procedează meritocratic – Joe Biden nu a rezolvat ceva, dar a antagonizat lumea, a încurajat scindarea societăților și a lăsat în urmă războaie.

A doua opțiune nefastă a fost substituirea  cântăririi cu integritate a probelor, din concepția americană a justiției, cu abordarea ideologică a cetățenilor, priviți pe linia opțiunilor lor politice. Justiția a început degradarea devenind un instrument de reglare de conturi politice. Model care s-a și răspândit rapid în multe țări.

A treia a fost desfigurarea progresismului american prin reducerea preocupării ca orice cetățean să se bucure de libertăți, inclusiv economice și sociale, asigurate de Constituția Statelor Unite, la, de pildă, „schimbarea sexului”. În discursul lui Joe Biden despre starea Uniunii (ianuarie 2025), s-a ajuns la asumarea șocantă a acestei opțiuni de către însuși vârful administrației.

Cu asemenea de opțiuni, Joe Biden  a ajuns să-și controleze aliații. Dar a și alimentat îndepărtarea lumii de democrație și umplerea ei cu erori în economie, drept, politică, morală și cu conflicte. Percepția larg răspândită în lume este că au fost trădate valorile modernității.

Mulți comentatori au spus, pe bună dreptate, că Donald Trump a sesizat cât de acute sunt problemele vieții în societatea lăsată în urmă  de antecesori, chiar dincolo de ceea ce partidul său și mass media recunoșteau. Chiar împotriva deloc puținilor profitori ai bidenismului, el a adus pe scenă teme de viață cruciale ale timpului.

1. În cartea sa, Crippled America – How to Make America Great Again, Donald Trump, constata că delocalizarea și liberalizarea comercială, antrenate de globalizare, au redus multe locuri de muncă. Donald Trump a semnalat politic primul și cel mai energic nevoia unei corecturi a globalizării, pe care economiști de prim plan și oameni de cultură o reliefează de multă vreme. În tradiția republicană, el a reluat tema reducerii impozitelor, pe care a prelungit-o cu propunerea restructurării lor, înăuntrul consolidării competitivității economiei americane. Donald Trump a observat că suntem în plină migrație a popoarelor și a și cerut o nouă politică a imigrării. Neobișnuit de polemic, Donald Trump a arătat că degradarea politicii în „corectitudine politică (political correctness)” are urmări grave: mulți ajung să se drapeze cu principii ale liberalismului, sub care comit malversațiuni. Nimeni de pe scena politicii nu a adresat atât de explicit critica acestei maladii a neoliberalismului, care-și închipuie că „istoria s-a sfârșit” în dreptul a ceea ce este. În același timp, Donald Trump a sesizat că în societatea mediatică, faptele depind de mediatizare și a deschis critica superficialității profesionale și a exploatării mercantile a acestei  situații. Donald Trump și-a asumat că democrația liberală are nevoie de o energie nouă, prin încurajarea comportamentului de întreprinzător. El a apărat atitudinea pozitivă față de viață. Am și subliniat (vezi Ordinea viitoare a lumii, 2017) că „în mod interesant, Donald Trump, a lărgit evantaiul sprijinului din societate deschizând discuția privind condiția muncitorilor industriali („working class”) – ceea ce ține de o optică democratică.

La fel de polemic, Donald Trump a propus  reexaminarea politicii externe americane pe două direcții: mai buna fundamentare a deciziilor, încât America să evite pierderi, și revenirea la  cooperarea supraputerilor.

Donald Trump și-a asumat explicit adevărul că democrația nu funcționează fără meritocrație și a adresat una dintre cele mai severe critici corupției guvernamentale, din interior și din exterior. El a arătat că  măreția Americii presupune valorificarea democrației, împotriva prescurtărilor ei proceduraliste.

Peste toate, Donald Trump s-a angajat să pună capăt ideologiei globalismului și să deschidă un nou orizont. Prin revenirea sa la Casa Albă în 2025, s-a oprit un curs spre război mondial. Alunecarea democrației în cenzurarea alternativelor politice s-a oprit și ea. Cu denunțarea „noii corectitudini politice” începe revenirea, fie și înceată, la respectul cetățeniei și al minții deschise. Începe oprirea folosirii „justiției” pentru lovirea rivalilor politici. A început ieșirea din înfundătura înlocuirii cooperărilor cu ostilitatea, a schimburilor cu sancțiunile.

2.  În prima sa declarație în contextul inaugurării celei de a doua președinții, Donald Trump a caracterizat anii din urmă ca „patru ani lungi de declin american”. În virtutea ponderii Americii, a fost un declin în relațiile mondiale și în diferite țări. În discursul inaugural ca președinte al SUA (2025), sintagmele lui Donald Trump au sintetizat nevoi și aspirații larg răspândite în timpului nostru: „o națiune puternică, prosperă, liberă”; rolul major al „patrioților”; suprimarea „establishment-ului corupt” și „restaurarea competenței” în administrație; trecerea la „revoluția bunului simț (the common sense revolution)”; stoparea inflației și a creșterii prețurilor în energie; „națiune manufacturieră”; să-i prețuim pe muncitorii și lucrătorii care întrețin societatea modernă; „întoarcerea la libertatea cuvântului în America (back to the free speech in America)”; restabilirea meritului în ascensiunea socială; abolirea persecuției oamenilor pentru opinii; câștigarea competițiilor, nu a războaielor; „restaurarea promisiunii Americii (restore America’s promise)”. Astfel de sintagme sunt ale unui republicanism ce-și propune să restabilească cetățeanul într-o Americă care a fructificat, ca nimeni altcineva, republicanismul și federalismul.

3. Vicepreședintele J. D. Vance a prezentat la München, în martie 2025, o mai mult decât memorabilă analiză a practicilor inacceptabile ale unor democrații europene. Revenirea la republicanismul democratic este atât de clar expusă, încât mă rezum la a cita de la sine grăitorul miez al acestei conferințe. „În timp ce administrația Trump este foarte preocupată de securitatea europeană și crede că putem ajunge la o soluție rezonabilă între Rusia și Ucraina, credem, de asemenea, că este important ca, în anii ce urmează, Europa să își mărească semnificativ eforturile pentru a-și asigura propria apărare. Totuși, amenințarea de care mă îngrijorez cel mai mult pentru Europa nu este Rusia. Nu este China. Nu este niciun alt actor extern. Ceea ce mă îngrijorează este amenințarea din interior — retragerea Europei de la unele dintre cele mai fundamentale valori ale sale, valori împărtășite cu Statele Unite ale Americii. Am fost uimit că un fost comisar european a apărut recent la televizor și părea încântat că guvernul român tocmai a anulat o întreagă alegere. A avertizat că dacă lucrurile nu merg conform planului, același lucru ar putea să se întâmple și în Germania. Aceste declarații superficiale sunt șocante pentru urechile americane”.

4. În noiembrie 2025, Donald Trump a prezentat National Security Strategy of the United States of America care reunește viziunea asupra lumii actuale și strategia pe care o preconizează pentru a se asigura că „America rămâne cea mai mare și mai de succes națiune în istorie și casă a libertății pe Pământ”. Administrația sa așază în fața acțiunilor ținta păcii: „America este din nou puternică și respectată – iar din această cauză noi facem pace în întreaga lume”.

De mulți ani, cei mai profilați ziariști (de exemplu, Jochen Bittner, So nicht Europa!, 2010), economiști (Robert Bootle, The Trouble with Europe, 2016; Thomas Piketty, Peut-on sauver l'Europe ? Chroniques 2004–2012, 2016), juriști (Sergio Romano, Morire di democrazia, 2013), sociologi (Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent, 2014) și filosofi (Jürgen Habermas, „Es musste etwas besser werden”, 2024) arată că direcția luată de Uniunea Europeană, după ani deosebit de promițători, este greșită. Generează neajunsuri nu doar lipsa de legitimare a Comisiei Europene, în decizii, și a Consiliului European și supușenia Parlamentului European, ci mai ales alunecarea în centralism birocratic și reluarea de metehne străine democrației. La rândul meu, am atras atenția în The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2011) asupra crizelor care vor lovi continentul din momentul în care se părăsește democrația – crize care, din nefericire, s-au și confirmat plenar. 

Cum am spus deja în alt loc, documentul National Security Strategy of the United States of America pleacă de la fapte și trece dincolo de propaganda care a blocat unele minți în Europa. „Protecția intereselor naționale majore”, care este „focusul singular al strategiei”, și corectura a ceea ce documentul numește „globalism” și „transnaționalism” sunt luate acum drept repere.

Merită o discuție extinsă „principiile” noii strategii a Statelor Unite. Este vorba despre „Centralitatea (Focused Definition of) Interesului Național”; „Pace prin Putere”; „Predispoziție spre Non-Intervenționism”; „Realism Flexibil”; „Primatul Națiunilor”; „Suveranitate și Respect”; „Echilibrul Puterii”; „Pro-Lucrător American”; „Corectitudine”; „Competență și Merit”. „Prioritățile” noii strategii americane nu sunt mai puțin demne de etalare: „Era migrației de masă s-a încheiat”; „Protecția drepturilor și libertăților fundamentale”; „Împărtășirea și transferul poverilor”; „Realiniere prin pace”; și „Securitate economică”. La fel sunt „accentele” în urmărirea „securității economice” : „Comerț echilibrat”; „Asigurarea accesului la lanțuri critice de aprovizionare și materiale”; „Reindustrializare”; „Revizuirea bazei noastre industriale de apărare”; „Dominanța energetică”; „Păstrarea și creșterea dominației financiare a Americii”.

Principiul „primatului națiunilor (Primacy of Nations)” este aici miezul concepției. Acesta este concretizat în două teze de importanță crucială nu doar în teoria actuală a societăților, ci în viața lumii de azi. „Unitatea politică fundamentală a lumii este și rămâne statul-națiune” (p. 9). Și „susținem drepturile suverane ale națiunilor, împotriva inversiunii care subminează suveranitatea de către cele mai intruzive organizații transnaționale, și pentru reformarea acelor instituții astfel încât să ajute, și nu să împiedice, suveranitatea individuală și, mai departe, interesele americane” (p. 9). Evident, replica se adresează oricărei „organizări transnaționale”.

În documentul National Security Strategy of the United States of America diagnoza dată Europei actuale este sintetizată în evaluări realiste, ce vorbesc de la sine: „Oficialii americani s-au obișnuit să gândească despre problemele europene în termeni de cheltuieli militare insuficiente și stagnare economică. Este adevărat în parte, dar problemele reale ale Europei sunt și mai profunde. Europa continentală și-a pierdut o cotă din PIB-ul global — de la 25 la sută în 1990, la 14 la sută astăzi — parțial din cauza reglementărilor naționale și transnaționale care subminează creativitatea și productivitatea”. Detalierile sunt de necontestat: „Problemele majore cu care se confruntă Europa includ activitățile Uniunii Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea politică și suveranitatea, politicile de migrație care transformă continentul și creează conflicte, cenzura libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice, scăderea natalității și pierderea identităților naționale și a încrederii în sine”. Altfel spus,  Europa unită pierde astăzi timpul într-un derapaj convenabil unor decidenți, dar foarte costisitor pentru populație.

                 5.Și la Davos (ian.2026), Donald Trump a reafirmat  analiza sa aducând în prim plan cel puțin trei evaluări: liderii Europei unite nu știu ce se petrece în profunzime; mediatizarea pe care o cultivă ignoră istoria; Europa este pe cale greșită.

          Aceste evaluări vor stârni, desigur, controverse. La noi, pe unii îi încântă faptul că ne-am putea atașa Statelor Unite ca partener strategic capabil în cel mai înalt grad să dea siguranță unei țări, sub un lider energic. Alții, gândindu-se la istorie, susțin că viitorul sigur al României este alături de puterile europene, în geografia proximă. Cele două opinii sunt reprezentate astfel că nu se ia o decizie între ele, lipsind, de altfel, la deciziile de astăzi ale țării, acele personalități cultivate, capabile de concepții și în stare să dea o direcție. Iar când luarea deciziei este acompaniată de chestiuni colaterale – cui să revină Groenlanda? cine să facă parte din Consiliul păcii?  –  paralizia sărăcăcioaselor minți ale decidenților devine beton.

     Ca să fim clari, președintele Donald Trump are dreptate când lasă în surdină dreptul internațional, căci acesta nu este formulat undeva. Am spus-o răspicat, la rândul meu, în urmă cu trei ani, când a început războiul din Ucraina și am propus un proiect de pace prin încheierea cu tratate a celui de al doilea război mondial și a „războiului rece” abrogând rămășițele lor (precum pactul Ribbentrop-Molotov,  compensarea cu teritorii de către Stalin, etc.).Există pe lume, firește, acorduri,  memorandumuri, declarații, încheieri de războaie, există Carta ONU. Dar dreptul internațional este dreptul tratatelor între state elaborate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative. Groenlanda este mai curând într-un aranjament și o cutumă, dar nu în astfel de tratate. Marea insulă nu este strict „a cuiva”, iar Statele Unite au dreptul să ceară examinarea situației și, pe măsura  înțelegerii, să o încorporeze.

     Consiliul păcii este o inițiativă – în opinia mea, binevenită, câtă vreme unii nu se pot elibera de propaganda nefastă stabilită de Joe Biden, iar pacea rămâne departe. Când ești într-o competiție nu este important să repeți obstinat erori, ci să arăți, demn, că ai o soluție mai bună – în acest caz de obținere a păcii.   Faptul că România a fost invitată să facă parte din consiliu ține în fond de recunoașterea rolului ei în ameliorarea relațiilor israeliano-arabe din anii șaptezeci  și de poziția echilibrată a țării în relațiile supraputerilor din decenii ce au urmat. România nu are decât de câștigat acceptând onoranta invitație.

     Aceste două chestiuni – Groenlanda și participarea la Consiliul păcii – nu au, la drept vorbind, de a face, cum confundă mulți, cu   vreo alternativă exclusivă „sau cu SUA sau cu Uniunea Europeană”. Este adevărat că această alternativă a fost pusă în discuție de unii lideri europeni actuali, care vor să supraviețuiască prin punerea unor țări în opoziție cu Statele Unite – ceea ce nu înseamnă că nu este falsă. Să privim lucid, fie și în acest spațiu restrâns, situația.

     Nimeni nu poate contesta anvergura supraputerii americane – economic, tehnologic, militar, cultural. Grație democrației pe care au creat-o, Statele Unite ale Americii   inspiră continuu organizările politice din lume și îi aparține în mod durabil viitorul. În mod firesc, America, fiind supraputere, are interesele ei, care nu se suprapun automat cu interesele altor țări care le sunt aliate. Ține însă de competența și calitatea reprezentării acelor țări să valorifice alianța cu SUA.

 Nu este vorba însă ca vreo țară să-și reducă alianțele la Statele Unite. Ar fi nerealist. Opțiunea naturală pentru o țară este să dezvolte relații fără restricții cu oricare supraputere și oricare țară.  Statele Unite ale Americii nici nu au cerut vreunei țări să nu coopereze cu vreo altă țară.  Un președinte american a și cerut expresis verbis la București, pe tribună, ca România să fie punte de cooperare cu țările din Răsărit. Fiind în Europa, este normal ca România să coopereze cât se poate de strâns cu Uniunea Europeană.

     Doar că, mai ales din cauza înlocuirii proiectului de „Europă a națiunilor” cu optica birocrației bruxelleze, Uniunea Europeană nu ține pasul cu istoria. Ea a lăsat ca democrația – în raport cu cetățenii, în raport cu statele componente, cu alte state – să fie amputată  în cadrul ei și plătește deja scump erorile de  decizie.

       Nimeni, rațional fiind, nu contestă faptele. Europa unită are de partea ei istoria, populația, teritoriul, cultura și alte atuuri. Ea are nevoie însă de o reorganizare din temelii încât să aducă de partea ei și viitorul. Reorganizarea nu se reduce la stabilirea de alianțe în sfera globală pentru a da șah cuiva – nu dau rezultate asemenea „soluții”, care se încearcă astăzi. Ele sunt la îndemâna oricărei supraputeri, dar Europa va fi impozantă doar revenind la democrație, care-i poate asigura reînflorirea. Până la revenire, „geometria variabilă a supraputerilor” se va  impune.                                                               .

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a