Anul 2010 – Sfârşitul „Istoriei făurite de clasa muncitoare”

Culmea cinismului abordat de premierul Emil Boc la trecerea dintre ani a fost atunci când mulţumea poporului român pentru „înţelepciunea” de care a dat dovadă în atitudinea lui de nepăsare faţă de măsurile de austeritate impuse în anul 2010 care „vor duce la o viaţă mai bună în anul 2011”. Omul acesta nu este chiar atât de ageamiu precum pare, având o abilitate politică demnă de invidiat, el ştiind că în viaţa politică de azi nimic nu-i întâmplător, fenomenul abstract, dar prezent, al întâmplării neavând vreun rol în evoluţia societăţii, ci doar unul care se rezumă la individ, la un fenomen de cauzalitate, precum cel al ţiglei care cade de pe acoperiş şi omoară un trecător, căderea ţiglei fiind cu siguranţă predeterminată; fiind prost agăţată, ea se afla în bătaia vântului. Faptul că trecătorul mergea sub acoperiş era şi el produsul unei cauzalităţi uşor de detectat: ocupaţiile sale făcând să treacă zilnic pe sub respectivul acoperiş.

Din arsenalul politic al premierului, dar şi al preşedintelui Băsescu, potrivit căruia ţara nu are niciun fel de obligaţie faţă de cetăţenii ei, aceştia fiind singuri răspunzători de viaţa lor, se desprinde clar ideea că responsabilitatea majoră pentru situaţia dezastruoasă a economiei în care se află ţara, nu este a clasei politice, care a divizat cu bună ştiinţă întreaga societate, ci a cetăţenilor ei care au uitat de ceea ce înseamnă munca.

Poporul, aşa-zis muncitor, lipsit de vreun fel de organizare, aşa cum se întâmplă până la marea criză economică din anii 30, când mişcarea muncitorească, organizată, avea rolul de a-şi apăra drepturile colective şi individuale, azi, în plină recesiune, aceasta a intrat în declin, fiind practic inexistentă. Această masă a poporului, devenită amorfă, este preocupată mai mult de menţinerea slujbelor şi a resurselor individuale, cât le mai are, decât de proteste şi acţiuni colective, în acest fel istoria pare să nu mai fie „făurită de clasa muncitoare”. Rupţi de popor, rolul intelectualilor, al studenţilor, mai ales, este unul pasiv, având aceeaşi atitudine ca cea a muncitorilor, uitându-se că rezistenţa în faţa puterii a venit din partea acestora, care au jucat un rol politic important, decisiv, pe tot parcursul sec. al XIX-lea. Dar oare ce rol ar mai putea avea azi sutele de mii de „studenţi” care îşi „desăvârşesc” studiile de la distanţă sau prin corespondenţă, aceştia rămânând înglobaţi în acea masă amorfă a muncitorilor şi funcţionarilor care au abandonat cu totul lupta politică?

Aminteam de clasa politică, dar ea nu mai există, contradicţiile sociale manifestându-se astăzi între „găştile politice” şi „clasa mâncătoare”, care aşteaptă o întâmplare pentru a o trezi din visele ei amăgitoare.

Dar s-o numim popor: unul care îşi găseşte enorm de greu locul în lumea civilizată şi creatoare a comunităţii europene, aderarea la acest spaţiu nefiind întâmplătoare, ci un act istoric, de drept, prin care oamenii acestei ţări pot să-şi pună în valoare năzuinţele lor la o viaţă mai demnă, prin munca bazată pe competivitate, care le poate aduce reala bunăstare.