Armonia familială I.

Există pereche ideală? Nu există, dar majoritatea perechilor, conştient sau nu, tind spre ideal. Dar avem nevoie de perechi ideale? Nu. În schimb, este nevoie de cupluri adaptabile şi adaptate, realiste, dar dispuse şi la o doză de romantism care îndulceşte, înmănunchează, alătură perechile, cupluri pragmatice, dar care nu resping nici visele cotidiene sau măreţe.

“Fiecare familie pleacă de la ideea de a fi perfectă. Pe de altă parte, fiecare familie îşi ştie limitele şi greşelile, chiar dacă nu le recunoaşte, şi tinde către o perfecţiune, aşa cum este ea înţeleasă de membrii ei. Concluzia studiilor mele, ale discuţiilor avute cu zeci de persoane, este una singura: familia ideală nu există, pentru că nu există oameni ideali, oameni perfecţi!”, afirmă psihiatrul Serge Hefez, psihoterapeut specializat în problemele de cuplu.

O familie armonioasă se bazează pe dragoste, comunicare, comuniune emoţională şi spirituală, autoritatea parentală, dar şi pe asigurarea nevoilor de dezvoltare personală. Teoretic toate familiile ar putea funcţiona optim. Dar în toate familiile găsim disfuncţii de comunicare, interrelaţionare, conflicte privind educarea copiilor, bugetul familiei, profesionalizarea sau ocuparea unui loc de muncă, petrecerea timpului liber, relaţiile sexuale şi altele.

Psihologul Anne Pernot-Masson scrie în cartea sa “Bilanţul părinţilor”, publicată în 2007 la editura Payot, din Paris: “Extrem de mulţi părinţi fac un cult din a insufla copiilor lor ideea de succes şi performanţă ca unice căi spre fericire. De aici o atitudine uneori aproape tiranică faţă de copil, care este împins, îndemnat, obligat la performanţă. Aceşti părinţi îşi asumă riscul de a deveni oameni măcinaţi de dezamăgiri, de vinovăţii, în timp ce copiii lor, nişte incapabili să se adapteze ori să găsească propriul drum în viaţă”.

Teoretic, familia este refugiul unde găseşti pace, linişte, intimitate şi armonie. De fapt, oamenii au sentimente amestecate, contrare, opinii diferite, dorinţe contradictorii. Încercarea de a nega aceste aspecte ar fi o absurditate. Serge Hefez avertizează că "armonia în familie nu este consecinţa faptului că toată lumea iubeşte pe toată lumea, ci este consecinţa unui echilibru între cenzura impusă de familie şi autocenzura. Adică “nu fac şi nu spun lucruri pe care ştiu că nu am voie să le spun, pentru că acestea sunt regulile familiei şi, nu fac şi nu spun lucruri, care ar deranja armonia familiei mele'". Inevitabil aceasta aduce dupa sine conflicte, fie interioare, fie între membrii familiei (între soţi, între fraţi sau între părinţi şi copiii).

Comunicarea ocupă un loc central în toate situaţiile, şi în cele de împărtăşire a experienţei personale, a gândurilor, emoţiilor, şi în dialogurile privind judecăţile de valoare asupra fenomenelor din jurul nostru sau comportamentului uman în general şi în cazuri concrete, dar şi în demersurile de a exprima opiniile diferite, chiar contrare. Discuţiile trebuie purtate fără nervi, ostilitate, ranchiună, evitând acuzaţiile fără argumentaţia necesară.