Două monologuri, o singură temă:

Pragul de Sus,

Pragul

 

                                                Pragul de sus

 

 

                                           Monolog teatral

 

           

                        EL - Fata acea din colţ, uite, rezemată de perete, cea cu sticla de coca-cola în mînă, o vezi? Cea de lîngă tipul acela nebarbierit, cu părul prins în coadă.O vezi? Să treacă ăsta, stai să treacă. Acum o vezi? Aceea, cu atitudinea de femeie fatală – brunetă, cu părul lung, aia, aia... care rîde tot timpul, la tot ce zice cineva, sau i se zice ei. Ai văzut-o­, aşa-i?

           E femeia vieţii mele. Zece ani am turnat în ea aurul, zece ani am pus în cuibul ăsta ouă de diamant, acolo mi-am stors şira spinării, în ea mi-am pus încrederile, speranţele, visele, toate. Pentru ea am mîncat, am băut şi am produs bani. Cîte cheltuieli am făcut, nici nu e bine de vorbit. Un pic de decenţă.

           Da, da, aia care se uită şi în stînga şi în dreapta la toţi de parcă ar vrea să se scalde în ochii tuturor, să înoate pe spate şi să sară bombă în ochii lor, să le curgă tuturor lacrimile la așa plonjon. Apoi să umple pereţii cu lacrimile lor. O ploaie de lacrimi. Oh, Circe.

          I-am dedicat toate cele patru cărţi, tetra-logia. Pagini de durere, de dor, de chin, de iubire împărtăşită, de fericire.

            Da, Andrada o cheamă. Andrada. O ştii şi tu, o ştie multă lume acum. Atunci eram doar noi. Numai noi doi.

          

Se aude un pocnet. Se opreşte muzica. S-a stins lumina. Rumoarea scade. S-a luat curentul. Cineva spune: „ne cerem scuze. E un scurt circuit”

        EL - De fapt asta este realitatea mea profundă. Să închid ochii, să mă întind în fotoliu. Singurătate în întuneric. Doar eu, eu, eu, cu obsesiile mele, cu viaţa mea interioară. Sînt singur pînă la Marea Stingere a luminii pînă la întîlnirea cu Marele Comutator, cu cel care ne consumă în somn. Chiar, oare ce-am visat noaptea trecută? Am visat-o pe ea. Mă muşca un cîine de picior, ea era alături şi se uita în altă parte, nici nu băga asta în seamă asta. Pe mine mă durea, aşteptam un ajutor, să-l îl ia cineva pe cîinele ăla micuţ şi gri de pe piciorul meu şi ea, ea privea pe stradă, undeva în dreapta, aşteptînd parcă pe cineva. Într-un tîrziu am dat cu piciorul drept peste cel stîng şi am îndepărtat căţelul ca pe o lipitoare cu dinţi. Ha! Curios vis. Desigur, rămîne despre ea impresia aceea de detaşare, de distanţă.

             Infernul ni-l creăm noi după chipul şi asemănarea noastră. Avem această putere, ne-a fost lăsată. Siiigur, sigur că ar fi bine să nu o folosim. Dar suntem maimuţe curioase. Dacă am avea lîngă noi un buton roşu pe care ni s-ar spune să nu apăsăm, ne-am învîrti pe lîngă el, ne-am suci, am ezita, pînă într-o zi în care am apăsa.Aşa, din curiozitate... S-ar deschide o trapă şi... A aflat că am o boală incurabilă şi m-a părăsit. A intrat ca într-o pîclă printre oamenii generaţiei ei. A început să-mi ţină conferinţe despre ce faini sunt ei în raport cu mine. Într-o vreme mi-am repetat analizele şi diagnosticul s-a infirmat – sunt perfect sănătos. Dar ea a rămas cu boala ei. Privirea asta împrăştiată în mulţime, dorinţa de a îmbrăţişa toţi oamenii de pe bulevard, setea de a locui în toate casele oraşului, în toate orașele lumii. Nu are nimeni cum să umple locul ăsta gol, imensul vid pe care ea  îl populează cu mulţimi şi îl poartă prin lume ca pe o glugă.

     Acum se dă mai tînără – uite ce gusturi are. Nu mai e studentă, dar vrea să fie ca ei. E ciudată, am urmărit-o, e ca apa – ia forma vasului în care e plasată – astfel încît cu tinerii pare mai tînără, cu maturii mai matură, cu bătrînii aşezată şi înţeleaptă. Mobilă, adaptabilă, dinamică, cameleonică, ea face asta pe de o parte din politeţe, ca să se integreze, să nu supere – pe de altă parte ca să aibă motive să-şi cumpere cosmetic, farduri, lacuri, rimeluri, parfumuri care o fac să fie cum vrea ea pentru ceilalţi.

    Cum e ea înăuntru? Cum e ea de fapt? Care e personalitatea ei adevărată? Hmm! Ce întrebare. Cum să fie? Cred că e un om bun căruia îi plac copiii, ajută bătrînii, are milă, compasiune. Aşadar o cinică ordinară, sarcastică cu accente sardonice, adică dracul gol, respectiv – un înger. Blîndă şi atentă, sofisticată şi maliţioasă, cum să-ţi spun? Aşa este ea de fapt.

     Aşa am ajuns: ne spuneam unul altuia vorbe frumoase ca doi gladiatori care salută înainte de a intra în arenă pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. „Salve Cezar! Morituri te salutant!” ea îmi scria „ te iubesc, abia aştept să te strîng mîine în braţe” şi eu aşteptam. Putea veni chiar atunci, dar amîna. Oh, Andrada... Mă lăsa să aştept. Savura chinul aşteptărilor mele, se hrănea cu el, apoi a doua zi nu venea inventînd o scuză stupidă: am aşteptat o carte comandată pe internet, a răcit bunica, mi-e somn. Nu am mai putut veni. „ Sunt topită de dorul tău!” eu îmi spuneam: Frumoasă mişcare, cu un pas în faţa mea, dar e rîndul meu acum şi mă pregăteam să îi dau o replică pe acelaşi nivel de cinism şi scriam un sms care începea cu „ Mi-e foarte dor de tine şi mie...” şi încercam să o atrag într-o capcană, într-un smîrc de vorbe şi acţiuni care să îi provoace suferinţă. Ceva, o replică, o amintire – care să o chinuie, să o facă să sufere, cel puţin cît sufeream eu.

       Ştiam că a apărut un Altul, mi-a spus chiar ea. Încercam să uit, mi-am spus că pot să iert. Au apărut pe lîngă Altul şi Alţii. A mai apărut pe lîngă Ceva şi Altceva – relaţii cu prietene compromise – şi Cutotulaltceva. Minciuni pe care nu le puteam decît intui, niciodată cunoaşte.

       De la competiţia omisiunilor şi păcălelilor am mai urcat o treaptă şi am ajuns la minciună şi înşelăciune. Mă minţea mai mereu, cu plăcere, cu un fel de pasiune şi eu ajunsesem să nu o mai cred nici cînd spunea lucruri simple, adevărate. Am intrat şi eu în jocul ei şi am început să o mint. Cînd m-a descoperit prima dată cu o minciună a părut mirată, contrariată. „Bine ai venit în infern” i-am transmis, zîmbind amar.

         Minciunile au distrus încrederea dintre noi, acel zid de apărare al relaţiei. Ne mai iubeam fizic, cu pasiunea şi fragilitatea începutului, dar plasa fină a relaţiei noastre nu mai era păzită şi apărată de nimic. Era la vedere şi vulnerabilă în faţa tuturor celorlalţi. Şi ce aşteaptă mai mult prietenii şi prietenele decît criza în iubire ca să poată desăvîrşi Despărţirea, cea care te duce iar în mijlocul lor, te face unul ca noi, căutătorii, nefericiții. Ea le făcea servicii pentru că voia iar „lumea largă” se săturase de „cercul magic” pur şi simplu.

 Imaginează-ţi o plasă fină, trecută cu fuioare de lumină şi speranţă între cele două fire lungi de iarbă lîngă un trandafir sălbatic apoi imaginează-ţi că în ea se aruncă bucăţi de lemn,  sticlă de vodcă şi vin, bucăţi de metal. Cît poate să reziste? Cît mai rămîne măcar un fir întreg?  Eu am rezistat aşa un an şi am păstrat un fir. L-am rupt cînd a făcut avort.

Un an de zile a avut o aventură cu un bodyguard de la clubul ei preferat, unul de rock greu unde totul se petrecea în adîncul nopţii şi al mulţimii înfierbîntate. A făcut de toate cu el dar îi dorea şi sufletul. Băiatul ăla nu prea avea aşa ceva aşa că a aplecat în Italia şi a lăsat-o dezamăgită. S-a întors la mine ca să îmi confirme fizic că mă iubeşte – în toată perioada în care a fost cu el îmi spunea doar la telefon sloganul ăsta sau mi-l scria în sms-uri patetice.

       Apoi s-a întors în lumea ei încercînd cu unul tuns rasta, un arhitect genial venit la studii dintr-un sat din vest în care arhitectura şi tunsoarea rasta păreau a ţine de tradiţia populară locală. Păcălită şi de rasta şi-a intensificat iubirea faţă de mine. Un fel de Forest Gump atent la aventura tinereţii ei, în care o mîna mama ei, prietenele, colegii, toţi ceilalţi. Atunci am decis să o umilesc. Adică să îi fiu fidel vreme îndelungată. Ditamai soluţia – din Forest Gump, la Don Quijote. Ce altceva aveam de făcut?

      O vezi cum dansează? Bine că şi-a lăsat sticla de coca-cola din mînă. Ar fi împroşcat tot din ea. Dansează ca toate celelalte. Într-o zi i-am spus asta ştiind că o s-o rănesc profund. Eram la o casă într-un supermarket şi cînd am văzut coșul plin – eu urma să plătesc, ea ca de obicei – cu lucruri alese de ea am spus: „ Eşti ca toate celelalte” Apoi m-am întors către o alta care trecea cu coşul plin şi i-am spus: „Şi tu eşti la fel cu toate celelalte!” apoi am strigat ceva mai tare către toată coada: „Toate sunteţi la fel ca toate celelalte” şi am rîs. A rîs şi ea dar cam strîmb, semn că o doare. Ea s-a vrut dintotdeauna, încă din liceu, specială. Toate îl doreau pe bodygardul acela, dar numai ea l-a avut – cel puţin aşa credea – iar faptul că a plecat era o confirmare că era ceva special pentru el. Chiar nevoia asta de a fi specială a făcut-o să fie ca toate celelalte. Ce ironie. La 22 de ani toate femeile îşi doresc să fie speciale şi asta naşte o uniformitate absolut banală şi anostă. Cîte speciale avea pe săptămînă bodygardul? Cîte dorea.

       Dar eu o iubeam. O iubeam cu disperare îmbrăţişînd în ea un gol enorm pe care eu îl numeam suflet. Poate crezi că nu ştie că sunt aici şi o privesc? Ei nu ştie...Ştie foarte bine şi se preface. Sînt încă unul care îi fac din apele ochilor un bazin cleios în care ea înoată cu mişcări lascive, abandonată, visătoare. Pare că  gîndeşte la ceva, apoi cînd rîde pare a avea toată bucuria lumii pe chip însă face asta doar ca să placă. Nimicul din ea rîde, nu ea.

     Neantul rîde de fiinţă, minciuna rîde de adevăr, superficialitatea rîde de profunzime, o varză se deschide şi rîde cu ochii verzi de toate pădurile munţilor lumii.

   Ştiu un poet din generaţia ei care se droghează cu coca – cola. Uite-o purtîndu-şi emblema generaţiei ei – băutura neagră care îţi expodează în gură cu bule în nas şi îţi dă energie pentru nopţile de club. Neagră ca noaptea, ca pasiunea oarbă.

 

        Insert voce feminină din off:

Ea: Nu ştiu să explic, de fapt nu îmi prea place să explic, e o emoţie, ceva ce te traversează, un tremur, simţi că ţi se roteşte în piept un fel de hard-disc, nu ştiu...trebuie să fi acolo ca să simţi asta. Căldura celorlalţi, atingerea unuia singur, faptul că eşti acolo, că aparţii, că faci parte, că nu mai vezi la televizor sau într-un film. Ţi se întîmplă chiar ţie. Tu eşti acolo şi lumea aceea îţi aparţine şi tu îi aparţii. E un fel de fascinaţie pentru care merită să renunți la ceea ce el numește iubire.

 

        EL: Maimuţe cu buzunare. Cel mai mare rău pe care literatura l-a făcut vieţii a fost idealizarea femeii şi a iubirii. Ochii umezi, sufletul curat, hm... Întinsă leneşă pe canapea, domniţa suferă în cartea mea. Cîtă minciună. Oase, carne, creier gelatinos, hrană pentru viermi ambalată în mătase, putreziciune expirată ambalată ingenuu, parfumată din belşug. Parfumul: glanda de sconcs, spermă de maimuţă, scoici pestilenţiale cu adaosuri care migrează mirosurile neplăcute în miresme: oceanul, moscul, iasomia, prospeţimea. După cum sănătatea este un echilibru între debutul tuturor bolilor...bleeeah...

       Desigur, desigur nu sunt toate aşa. Nu toate simt ca toate celelalte. Hm, specia asta umană nu este una ratată, nu avem voie să spunem asta, noi sîntem păstrătorii speranţei, focului viu.

      Putem spune în schimb că în spatele oricărui bărbat puternic în istorie, se află o femeie puternică. Avem voie să spunem asta ca să rămînem în casă, după cină, pe pereţi, printre florile din glastră de pe balcon, să rămînă aşa propoziţia ca să nu amintim de toţi decrepiţii megalomanii, de toţi paranoicii puterii, megacriminalii istoriei care şi-au găsit în femeie baia verticală, lichidul afin în care s-au dizolvat cu iubire. Aşa cum o înţelegeau ei, cum le-o ofereau ele! Toţi au avut lîngă ei femei puternice, care le-au consumat neajunsurile şi au profitat pentru a-şi băga limba în mierea puterii, în borcanul de cihlimbar al istoriei. Dar Socrate, Ahile, Isus, Don Quijote nu aveau nici o putere,ei erauu oameni care nu şi-au văzut imaginea oglindită în femei de pe lumea asta. Ei erau sensibili, abstracţi ca o săgeată desenată pe un zid...

       Pepsi-cola.

        Dar să revin la adevărata băutură, la coca. Frunza uitării. Să uiţi ceva ce nimenea nu ştie, să uiţi ceva ce nu ai aflat încă.  Intuiţia o ajuta să simtă că nu-i ceva în regulă cu viaţa omului cu sensul ei şi vroia să uite că lucrurile astea o privesc, că e vorba şi despre ea, să se piardă să evite să afle adevărul. O scuză minunată pentru superficialitate. Omul e muritor, of moartea brrrr...- şi e aiure, .mă duc să-mi i-au o cremă de corp. Cu lăptişor de matcă, nu, nu, mai bine cu aloe vera, sau mai bine una cu ulei de eucalipt. Să uit, să uit repede ceva ce nu vreau să aflu. Să uit că gîndul a îndrăznit să se ducă pînă acolo...să rămîn afară să nu calc pragul. Afară pe stradă, toţi oamenii sunt sănătoşi, preocupaţi, interesaţi unii de alţii, de lucruri simple, de shoping în general. Pe mine mă ţinea aproape aşa cum o mare pisică îi ţine pu unul dintre şoricei. Eu eram şoricelul metafizic, băiatul bun, romantic, puternic şi blînd...pescarul. Mai erau cîţiva în sac: Vînătorul, Artistul Nebun, Diavolul Gol, Distrusul, Virilul Inocent..., toţi în acelaş sac pe care ea îl scutura mereu. Ştia că e bine să facă asta pentru ca şoriceii să nu comunice între ei, să nu se organizeze şi să roadă dracului sacul.

                 Fantasmele au dat în realitate la vremea potrivită şi cu măsura în care gîndul poate deveni faptă. O măsură mică şi de aceea mereu nesatisfăcătoare...

                Trebuie să plec. Andrada nu mai înseamnă decît dorinţa mea de a o uita. Adică nimic.

                Se simte asta în dansul ei, în unduirile acelui gol enorm, în care răsare soarele iar pe vreme rea tunetele sună ca o lovitură puternică într-o întinsă tablă de zinc. O tablă, o foaie sclipitoare care reflectă norii de pe cer. O întinsă suprafaţă metalică subţire şi tăioasă care-şi arată adevărul nu din faţă, ci din profil atunci cînd taie-n două corpul unui copil nenăscut. Mi-a omorît copilul în ea – am rugat-o, i-am explicat, am încercat să o conving, i-am explicat că-l vroiam, că era tot ce conta dar...Ajunge.Trebuie să plec. Cînd ajung aici e mai bine să plec, pur şi simplu să plec.

                   Mă ridic, fac un pas apoi altul o să mă mişc, o să alerg prin oraş, o să fie bine. Acum te las. Mai vorbim. Ai grijă de tine. Plec. 

 

                                                    PRAGUL

 

                                                     -monolog-

 

 

 

O cameră mică. În dreapta un pat şi deasupra lui o bibliotecă suspendată. În stînga un aragaz, o masă de bucătărie cu trei scaune şi un televizor pe o măsuţă.             

Textul cules cu aldine reprezintă Vocea Interioară şi se aude din off, fiind înregistrat în prealabil. Textul cules cu drepte-bold este Vocea Exterioară care se suprapune din cînd în cînd peste Vocea interioară atunci cînd personajul vorbeşte cu voce tare. Pe ecranul televizorului se derulează imagini care reprezintă privirea subiectivă a personajului.

 

Mîîîî…..mîîîîî…..mîîî….(cîntec mormăit)….Cîteodată chiar şi să-ţi faci  o cafea este prea mult, prea mult…mîîîî….mîî…îîîîîîî…Ibricul roşu…ars…Ar trebui să-l spăl, să fie mai curat, curat, curaţel…La ce bun?! Pot să fac cafea şi aşa…Apa este rece. Cred că o să aprind o ţigară…Ţigara în zăpadă…Cine zicea aşa?! Un scriitor, am auzit undeva…Nu, nu…mai bine după ce e gata cafeaua…Să simt că m-am trezit…mîîîî…mîîîî…îîîî…Ce muzica mai e şi asta? Oare cine cînta piesa asta?! Miii…iiii….miii…Oare chiar m-am trezit, sau  doar visez că-mi fac o cafea? Ha.ha,ha…vise muiate în cafea…Să simt că m-am trezit…Oare ce am visat in noaptea asta?! Hm, ce greu ne amintim visele dacă ne propunem, dacă nu…(imagine monitor: obiecte reale / secvenţe din vise)

Au fost iar apele alea…Lemne zidite peste ape…putrede. Să-ţi păzeşti gîndurile! Ăsta-i un subiect bun, trebuie luat în serios: păstor la o turmă de vise. Ce încet fierbe… ( imagine monitor)

El, Adrian…o pădure…o casă construită între trunchiuri de mesteceni, sar peste un pîrîu, urc peste nişte stînci, un deal abrupt - ajung într-o poiană largă. Case vechi, oamenii aceia bătrîni, aşternuturile murdare…

Mă cam doare burta.Sper să-mi facă bine cafeaua. Cald, aromat, dulce-amărui…O pivniţă mare plină cu paturi, ca o cameră de internat…Adrian, mîinile lui, îmbrăţişarea…Doarme cu spatele la mine. Asta este; dacă nu sunt atentă dă în foc, de fiecare dată dă în foc şi mă mai mir de ce-i murdar ibricul…Era o cîrpă pe-aici pe undeva…Pe scurt: m-am trezit ca să caut o cîrpa. De ce m-am trezit? Oare ce ne trezeşte dimineaţa? Un gînd ca o sonerie: Trezeşte-te! Viaţa! Uf, viaţa asta…!

 -Uf, viaţa asta…!

Ce aiureală: dacă te trezeşti cu un cîntec, îl cînţi toată ziua. Dacă ai noroc de cu dimineaţa de o manea la radio…Poate aşa s-a format poporul de manelişti…Şi ei nici nu ştiu.

Mă băteam cu directorul liceului în veceu, dădea în mine, eu încercam să-mi modific notele în catalog. Era apă pe jos, treceam printr-o hala mare cu boxe pentru duş, uriaşă…poarta de fier…jos o cantină, treceai prin ea înspre gară…Buf, ce vise…Să n-o fac prea dulce! Cred că mi-ar prinde bine să citesc ceva, să-mi schimb gîndurile. Ordine, ordine, curaţenie ( pe monitor imagini cu cotoare de carti) La ce bun?! Toate-s alandala, aiurea…Bumbac, floare, zei, morminte, cărturari, arta iubirii, cerul, paşi pe acoperişul lumii, obiecte simple, gînduri care liniştesc, ceva vechi…se rup cotoarele..Vrea să iasă poezia…să fugă din cărţi…Paznicul gîndurilor, păstorul viselor, am amintiri mai multe decît un milenar, un scrin pe care-l umplu sertar după sertar…sunt ca un prinţ…Aşa…Ceva simplu E sîmbătă, minunat – vise muiate-n cafea…douazeci şi opt, patruzeci şi trei…Unde-i bricheta? Tot mereu rătăcesc focul…Focule, mergi cu mine, infernul, bricheta, scrumiera, fumul, cincizeci şi trei cu… peste… aici,da, da…( imagine pe monitor: succesiunea textului o dată cu lectura). Aici:

 

 

MIREASA

 

Mireasa a pornit singură spre biserică, lumea privea în urma ei

cuprinsă de sentimente amestecate

Din colţul străzii şi-a cumpărat un buchet mare de flori

i-a mulţumit surîzînd vînzătorului ca şi cum acesta

                                         i l-ar fi dăruit.

Uite mireasa, spunea unul, Cît e de frumoasă, spunea

                                                                          altul,

Dar e singură, îşi sopteau.

Singură a intrat în biserică, a îngenuncheat în faţa

                                                                      altarului,

fiinţa ei înveşmîntată în alb, pîlpîia odată cu

                                               flăcările lumînării –

aceasta era singura emoţie exprimată în biserica

                                               Trei Ierarhi – bîlbîiala luminii.

S-a ridicat şi a făcut drumul invers,

dacă totuşi ţinem morţiş să nu fim daţi uitării o perioadă de timp, să cumpărăm cîţiva papagali, să le repetăm cîteva din gîndurile noastre, ei automat ne vor copia şi vocea, şi sa-i lăsăm moştenire celor care ne-au interesat cu adevărat, desigur, alături şi de o sumă, cît mai semnificativă, de bani

se înserase cînd a paşit în casa pustie,

a cinat, o masă îmbelşugată pregatită de ea –

uneori îţi vine atît de greu să stai lîngă un om

atît de cumsecade, aşa cum stă, blînd, lînga tine,

apropierea lui te umple de milă…

A doua zi s-a trezit în zori şi şi-a pus hainele negre.

 

Mda, mare taina singurătatea…Mare rătăcire, Marele Rătăcitor! Ce mireasă tristă! Cît de trist a putut fi cel care a scris asta…şi cît adevăr…Ce cafea bună…(Sună telefonul)

Ce sunet strident: ar trebui să-l dau mai încet. Să-i schimb melodia.Ce aiureală…Da, eu sunt.

 - Da, eu sunt.

Pînă la urmă m-ai sunat…Hm?! Poate chiar îţi pasă ce mai fac…Mă cam plictisesc, tocmai eram la o cafea.

    -Mă cam plictisesc, tocmai eram la o cafea.

                    Oh, sunt sigură…Îhîm…Aş vrea eu să cred, dar de obicei nu se prea întîmplă aşa. Să fii fost tu singur acolo?! Şi ai fost singur la cabană?

                         -Şi ai fost singur la cabană?

Ah, cu prietenii… Şi eu ce sunt? Nu sunt prietena ta? Eu nu puteam să fiu cu tine? Îhîm…Pescuit…Tu la pescuit, în pantaloni scurţi, bust puternic, pielea bronzată, mîinile îndemînatice…De ce nu te-aş crede? Te cred măi, te cred, nu te mai stresa!

-Te cred măi, te cred, nu te mai stresa!

Da, da…dorul, îmbrăţişările, sărutările, minciunile…Dacă mă gîndesc o clipă la Andrada închid imediat, îţi trîntesc telefonul direct în cap…Numai că e bine să nu mă mai gîndesc la asta, să am încredere în tine. Păcălită şi încrezătoare. Aşa e bine! Şi mie mi-e dor de tine!

-Şi mie mi-e dor de tine!

Sper să te hotărăşti naibii  s-o spui odată…Doar n-o să te invit eu ca să par o fraieră, o îndragostită nebună, iresponsabilă, pierdută…Hai, lasă poveştile astea, simt că ai ceva important de spus. Da? A fost si el acolo?

-Da? A fost si el acolo?

 Puţin mă interesează. Pisălogul. Se uită numai după fundul meu şi mai zice că ţi-e prieten…Tu ii alegi. Hai spune, spune nu mă mai fierbe.Vorbeşti de se usucă firul telefonului, o să se rupă…Da, cred că da, unde altundeva să fiu?!

-Da, cred că da, unde altundeva să fiu?

Oare chuiar te interesează unde-mi petrec eu sîmbăta sau vrei să vii aici? Hm, în sfîrşit! Da!

                  - Da!

Deci asta era! Am ghicit! Totuşi, te cunosc. Bine, te aştept. Pa!

                        -Bine, te aştept. Pa!

Nu-i bine, dar e bine. Trebuie să strîng lucrurile astea de pe aici. Dacă vreau! Nu sunt datoare nimănui cu nimic. Sunt liberă, dar totusi ibricul ăsta ar trebui să fie la locul lui. Şi apoi ce aş apuca să fac pîna vine el?! Să văruiesc? Să raşchetez parchetul? Lasă să mă vadă aşa cum sunt! Cafea mai este! Eu mai sunt! Să vină îngerul! Îngerul sau amiaza! Ce mă enervează fărîmiturile astea. Pîinea este o adunare generala de fărîmituri. Deşteapta lumii a găsit definiţia pîinii. Ha, ha… Sunt simpatică…Mă plac! De fapt de ce-ar veni la mine?Să se ducă la dracu! Cred că iar mă apucă durerea aia…De la supa alfabet de ieri: ce chestie – eu am crezut că ăştia cu supele în plic îi zic aşa numai de-a-mproasta. Abia după ce pui conţinutul plicului în oală  şi o laşi să fiarbă cinci minute îţi dai seama.Cînd o torni în farfurie. Sunt litere mici din paste făinoase care se umflă. Ai în farfurie alfabetul şi în lingură cuvinte, propoziţii, fraze…Cînd mi-am dat seama că manînc limba romînă mi s-a facut rău, greaţă…Am lăsat cîteva litere în farfurie ca să fac o combinaţie. Bineînţeles că mi-a ieşit numele lui. Greţos!L-am mîncat şi acum simt că îmi este rău numai cînd îmi aduc aminte. Buah…Mă apucă iar!Noroc cu cafeaua…Ar trebui să ascult ceva muzică.Ţi se mai schimbă gîndurile. Ia să vedem ce-avem aici…Ah, da, ce-am ascultat şi ieri. E mai bine…

(Muzică : Celelalte Cuvinte; Dacă vrei… fragmente din textul piesei sint reproduse cu voce tare. Ea dansează pînă la bătăile în uşă, care se repetă)

Asta-i: nu se poate să nu fii deranjat! Da, da, vin imediat!

-Da, da, vin imediat!

Toţi sunt buni să te deranjeze cînd nu ai chef de ei. Cine naiba o fi? Trebuie să opresc muzica, parcă vad că…Oh, Adriana, ce mai faci…?

-Oh, Adriana, ce mai faci…?

-Ciao! Scuză-mă că te deranjez!

Păi sigur că mă deranjezi; baţi la uşă şi îţi ceri scuze.Totuşi, politeţea…Intră, ce mai faci?

-Intră, ce mai faci?

                 -  Nu mulţumesc, rămîn afară. Am venit doar să te întreb dacă îţi merge televizorul, dacă ai curent. Eu nu mai am şi vreau să ştiu dacă-i o problemă pe scară sau e numai la mine…Brusc s-a întrerupt şi…

                       Dar ce-s eu, un fel de tester, turnesol, ceva… La mine este, tocmai ascultam muzică!

-La mine este, tocmai ascultam muzică!

-Gata, mulţumesc, înseamnă că-i la mine ceva. Am plecat…Ce mai face Adrian?

-Bine, tocmai am vorbit la telefon

-L-am văzut ieri, ieşea cu Andrada de la Tudor. Arăta foarte bine.

-Cine?

-Andrada.

-Mda…Salut!

Arăta mişto măta. Ce chestie… Ce chestie…! Deschizi uşa omului, îi vîri pumnalul în inimă şi după aia zici salut, pa, ciao…Ce oameni…Aşaaa, deci cu Andrada…Şi mie îmi spune că a fost singur. Dă-o dracului de lume… Dă-o dracului de lume…

-Dă-o dracului de lume…

Cîteodată, cîteodată…of, înşelaciunea, trădarea, vorbele, mereu vorbe…Pe dinăuntru, pe dinafară înnoţi în aceeaşi supă alfabet. Ori stai, ori te mişti, ori în casă, ori pe stradă, ori cu tine, ori cu ceilalţi…M-am săturat, am obosit…Cîteodată îmi vine să vorbesc singură…Chiar aşa..cîteodată… Cîteodată îmi vine să vorbesc singură!

-Cîteodată îmi vine să vorbesc singură!

Iţi vine să înnebuneşti sau să pari nebună. Cui să par nebuna?! Cuierului? Scaunului? Ar trebui să-mi iau un papagal…La ce bun?! Să mai vorbească şi ăla? Doar îl am pe Adrian! Lui i-am dăruit fetiţa din femeie ca să se poată acum juca cu femeia din fetiţă. Ani de zile, toate gîndurile nerostite şi rostite, toate conversaţiile mele exprimate sau neexprimate, ca acum să mă poată minţi şi înşela…Ce tulburare! Imi vine să mătur, să spăl…De fapt îmi vine să sparg totul numai că nu am chef ca după aceea să mătur şi să spal…Trebuia s-o fi ascultat pe mama. Ea le ştia pe toate de la început, ştiam că le ştie, dar asta mă enerva…Te enervează să-ţi ştie alţii viaţa pe de rost.Da. mama…

Ea stă acum linistită, cu ochelarii pe nas şi peticeşte un ciorap sau răsfoieşte albumul de familie. Se gîndeşte la frate-meu din Canada, la nepoţii ei canadieni, trece la pagina cu sora-mea din Olanda, cea în care stă lîngă maşină în faţa casei mari, portocalii, apoi se gîndeşte la mine. Imediat o să mă sune să mă întrebe ce-mi fac de mîncare la prînz. Ciîa suferintă şi nelinişte a ascuns şi ea sub pacea asta, cîte trădări, înşelări? Compromisuri!

Totul e o problema de timp! Cu timpul faci toate compromisurile şi te linisteşti. Pari înţelept – covorul naibii – o înţelepciune care nu conţine nimic. Nimic altceva decît o încetinire, o amorţeală, o renunţare…Şi-apoi vine moartea,cea mai mare înţelepciune, cea mai mare renunţare…Am să plec şi eu în Canada

-Am să plec şi eu în Canada!

Măcar să-i trimit nişte poze faine mamei. Să mă credă fericită. Dacă fericirea nu-i decît o iluzie, s-o trăiască ea pentru mine, în contul meu. După atîtea sacrificii şi compromisuri merita şi ea măcar atît…Realitate zgîrcită – iluzii generoase. Auzi: cu Andrada…! Care-mi e şi prietenă! Da! Il seduce pe Adrian din prietenie pentru mine, din datorie…Dar ştiu să-mi aleg prietenele…Să-i dau un telefon? Un telefon peste cap, eventual! Imi stric eu impulsurile cu scorpia dracului?! Şi Adrian? Excursiile în munte, apusurile din Fagaraş, peştii din Deltă, plaja de la Corbu…Cu cine naiba le-a trăit pe toate astea? Cu cine? Imposibil: asta-i o minciună.Nu cred că a fost cu ea. Sigur e o minciună a curentatei ăsteia. Sigur! N-ar face el aşa ceva după toate cîte sunt între noi. Ce i-ar putea oferi Andrada şi eu nu? Ce?! E clar: vorbesc singură! Mai lipseşte să mă apuc să beau singură şi apoi să stau aşa în spital

 -Să-i dau un telefon? Un telefon peste cap, eventual! Imi stric eu impulsurile cu scorpia dracului?! Şi Adrian? Excursiile în munte, apusurile din Fagaraş, peştii din Deltă, plaja de la Corbu…Cu cine naiba le-a trăit pe toate astea? Cu cine? Imposibil: asta-i o minciună.Nu cred că a fost cu ea. Sigur e o minciună a curentatei ăsteia. Sigur! N-ar face el aşa ceva după toate cîte sunt între noi. Ce i-ar putea oferi Andrada şi eu nu? Ce?! E clar: vorbesc singură! Mai lipseşte să mă apuc să beau singură şi apoi să stau aşa în spital

                     In spital…singură…vorbind de una singură prin curte, prin grădină…Să ies cu mine din mine…Eu în afara mea…ei, ei…nici chiar asa. Ăia care cînta singuri în baie sunt tot nebuni? Ei, atunci nici eu. O să vorbesc cu el despre toate astea, în fond suntem amîndoi parte din poveste, nu-i numai povestea mea.

                   Ar fi bine să fac ceva pentru prînz. Asta mă priveste numai pe mine: ceva lejer, uşor, uşor de pregătit, uşor de mîncat…Nu am nici un chef de mîncare, în nici un caz de supa alfabet…! Un pui; lui Adrian îi place mult puiul! O supă şi o friptură pentru prinţul deşertului…Mătragună prăjită, fiartă, bătută pentru Andrada. Ce tîmpenie…oare mai am ceapă?! Trebuie să-mi scot gindul asta din cap. Daca vezi un om ieşind din cimitir, zici ca-i mort?Ce dacă era cu Andrada? Or fi ieşit împreună din casă, pur şi simplu!Am. Am ceapă! Ce uşor de obţinut este infernul…Iadul!Se deschide o uşă şi, şi…poftiti, intrati, nu staţi in prag. Nu, nu… nu în prag, acolo s-ar putea să-ţi fie bine! Nu! In crucea focurilor iadului în zbucium, frămîntare şi îndoială, cratiţa naibii, unde-o fi. S-o strig?! Unde eşti?

-Unde eşti?

            Alte veşti, altă curentată? Da, da vin imediat

-Da, da vin imediat

            Am strigat cratiţa şi ea îmi bate acum la uşă. O fi fost plecată prin vecini. Se întoarce obosită de la vreun chef cu alte oale…Imaginaţia mea e razna, minţile mele sunt plecate departe: ele nu se mai întorc. Cuierul ăsta, şi el…numai piedici…Imediat, numai putin

-Imediat, numai putin

           E plin de haine, haine, papuci…Hopa! Ups! Chiar tu! Uau…

-Bună Adrian

-Salut, ce faci?

-Uite, mai nimic…

-Am trecut doar pentru o clipă. Să te văd.

-Hai, intră!

-Nu, nu acum.Mai am ceva de rezolvat urgent.Fug şi mă întorc…

-Sigur?!

-Sigur!

-Dacă tot nu intri, mă primeşti şi pe mine puţin în prag?

-Ha, ha, da…da, cum să nu?!

-Te iubesc!

-Te iubesc!

                  Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubescTe iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubescTe iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc…

                                               

                                                

 

                                                     Stingere…