Batistă pe țambal la Budapesta, trompetă la București

În urma gravei afirmații a președintelui Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu, că proiectul de lege pentru autonomia Ținutului Secuiesc a trecut prin Cameră fără ca să știe cum, președintele României Klaus Iohannis a atacat dur această inconștiență, bănuită a fi fațada unor demersuri subversive pentru România.
De la Budapesta, nu președintele Ungariei a răspuns acestei luări de poziție românești, cum este firesc după cutumele diplomației, ci prim-ministrul Viktor Orban, care, în principiu, are conversație, în astfel de cazuri, cu tizul său, prim-ministrul României, Ludovic Orban. Viktor Orban putea să i se adreseze, cu apelativul consacrat de fostul președinte Băsescu, ,,Ludovice, ce și cum, cu ce se discută pe la voi despre autonomie?” Domnul Victor Orban mai degrabă a pus batista pe țambal decât să se exprime ,,la chestiune”, arătând că, dacă va fi nevoie, va ridica mănușa aruncată de președintele Iohannis. Poziția a fost apreciată de mulți ca fiind una de rafinament diplomatic, implicând servicii secrete și consilieri de calitate.
Acest gen de poziție este cel al temperării părții adverse și arată că oficialul ungar nu dorește să clarifice nimic, nici să dea amploare discuției. Cu alte cuvinte, a pus batista pe țambal, cum se spune. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, premierul Orban sugerează că proiectele pe care le are în Transilvania pot merge mai departe cu sau fără voia Bucureștiului. Astfel, recuperarea frauduloasă a proprietăților funciare ale optanților, investiții în Transilvania pentru susținerea fermierilor de etnie maghiară fără consimțământul statului român etc. pot curge liniștite.
Dacă la Budapesta, lucrurile s-au petrecut în liniște și pace, la București a început un mare scandal politic, în primul rând prin imputațiile de naționalism care i se aduc președintelui Iohannis, prin foarte dese comparații cu Corneliu Vadim Tudor. Corul este cuprinzător, avându-l în frunte, evident, pe președintele interimar al PSD, Marcel Ciolacu, care s-a trezit pe cap cu o catastrofă însemnând bănuiala de malversațiune, și de aici, scăderea în sondaje a partidului pe care îl conduce; președintele ALDE Călin Popescu Tăriceanu, împreună cu alți doi parlamentari ai minusculei formațiuni politice pe care o conduce, a cerut, nici mai mult nici mai puțin, explicații din partea președintelui și a șefului SRI în fața Parlamentului. Călin Popescu Tăriceanu nu mai are amintiri proaspete în legătură cu cedarea ,,a moaca” pentru România a averii Fundației Gojdu, cifrată după unii la 3 miliarde de euro. În 2005, prim-ministrul Tăriceanu anula, printr-o Ordonanță de Urgență, testamentul lui Emanoil Gojdu și ceda, fără nicio justificare, patrimoniul Fundației în favoarea statului maghiar. La fel de ,,generos” a fost C.P. Tăriceanu cedând ,,perimetrele Pelican și Midia, după ce România câștigase la Haga procesul cu Ucraina privind împărțirea platoului Continental al Mării Negre.” Cedarea s-a făcut către Sterling Resources din Canada, pe când nu era finalizat întrutotul procesul cu agresiva țară vecină. Lui Tăriceanu i se alătură ziaristul Ion Cristoiu, care diluează problematica de așa manieră, încât o trimite în derizoriu și o socotește un element de cancan al politicii UE, care dorește să-l sancționeze pe premierul Ungariei pentru derapajul de la democrație. Cică, Iohannis ar fi fost ,,pus” de Merkel!...
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu crede că, președintele Iohannis a pus în operă, de această manieră, un atac împotriva PSD pentru a da oxigen guvernului PNL și a ridica partidul în sondaje. Vederea CTP este prea simplistă; poziția președintelui exprimă îngrijorarea maximă pentru suma nelegiuirilor adunate în decenii la adresa României și punerea în ecuație a celei mai grave, așa cum s-a exprimat.
Acest trio de ,,coarde” de la București este armonizat între o veritabilă trompetă a premierului Victor Orban care nici nu trebuia să se deranjeze să-și pledeze cauza, având în capitala României voci atât de devotate.
Aparent, muștruluirea președintelei Iohannis, de adversarii politici, s-ar face, chipurile, pentru a nu pune România în criză deschisă cu Ungaria. Trebuie recunoscut, criza există de mult, iar poziția președintelui Iohannis, văzută ca îngrijorarea la suma cedărilor politice, interne și externe. Este adevărat că, dacă președintele era radical de la începutul primului mandat, rezultatele ar fi putut fi mai numeroase azi, dar așa stau lucrurile.
Numai că, atunci când cineva vrea să se informeze în legătură cu politica Ungariei, vizavi de de țările vecine ei, nu merge la Tăriceanu ale cărui fapte ,,în branșă” sunt cunoscute, nici la Ion Cristoiu, filosof de formație, care tratează chestiunea la nivel general, minimalizând și aducând laude Ungariei pentru ce reușește inclusiv pentru relația cu Rusia. El este mai de grabă înclinat, alături de Cristian Tudor Popescu, la a face literatură din această temă, mizând pe frumusețea retoricii. Oricine vrea să cunoască adevărul relațiilor româno-maghiare, înțelege că este de cercetat diagnosticul pe care îl pune profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, de asemenea, conducătorul masterului de Studii de securitate și analiza informațiilor al Universității București.
Profesorul Dungaciu nu pune problema emoțional, discutând despre faptul că românii și ungurii se iubesc sau se urăsc, și pentru așa ceva au diferende, ci vede în toate mișcările statelor o competiție, încercare de pregătire, de poziționare pentru viitor. Ca atare, cel amintit discută ca geo-politician, analist, ca om care practică o știință în abordarea relațiilor dintre state. În acest domeniu, a scris cărți specializate, având expertiză pe probleme și nu literaturizând. La același nivel de competență și seriozitate a abordării este și fostul ministru de externe al României, Cristian Diaconescu, ale cărui analize în media sunt binecunoscute de cei care au ochi de văzut viitorul României. Lipsa de respect pentru România a conducerii Ungariei pleacă de la Ziua Națională și se continuă cu toate cele de dinainte sau de după prin care se exprimă iredentisul, fără sens de inventariat aici.
Nu se poate spune că premierul Viktor Orban doarme sub cap cu Arta războiului a lui Sun Tzî, dar se cunoaște din folclor, că nu are sens să lupți cu cineva, dacă îl poți determina să se distrugă singur. Și sunetul trompetei de la București, cel puțin până la un loc, dă senzația trâmbițelor care au distrus zidurile cetății Ierihon din vechime, lăsând orașul fără apărare. Cam așa arată parțial și România prin activitatea clasei politice puse pe căpătuială după 1989.
Ce se poate exprima mai mult decât admirație pentru această poziție a lui Viktor Orban, inteligent, practic, gândind cu bătaie lungă pentru poporul maghiar, și gata să coaguleze în fel și chip etnicii răspândiți dincolo de hotarele Ungariei? În același timp, compasiune pentru România, cu o clasă politică modestă în ultimii 30 de ani, fără viziune pentru țară și gata să se sfâșie. Atâta putem până la această dată.
Să nu uităm că a lovi continuu în președintele țării duce la o relativă discreditare a sa în ochii străinătății, și implicit, la scăderea prestigiului țării. Ori, nu asta ne dorim.