Bruxelles – Capitala viitoarei U.S.E. (Uniunea Statelor Europene)

Mi s-a împlinit un mare vis: un sejur de 3 săptămâni (12-30 aprilie 2011) în capitala UE – Bruxelles, dedicat sărbătorilor pascale, oferit de fiica mea care îşi are locul de muncă în marele oraş. Împreună cu soţia am vizitat tot ce se poate vizita într-o perioadă atât de scurtă în faimosul oraş, unic în felul lui în Europa, care adăposteşte toate civilizaţiile europene şi nu numai, precum şi pe americani, canadieni, congolezi, ruandezi, vietnamezi, turci şi marocani. În fapt, Belgia oferă un statut aparte faţă de celelalte ţări ale Europei Occidentale, o ţară fără identitate naţională şi fără patriotism.

Stat creat la 1830, ca un compromis politic, dar şi ca experiment, după revoluţia belgiană, când Flandra şi Vallonia au fost unite sub acelaşi sceptru al regelui Leopold I, ca monarhie constituţională şi democraţie parlamentară. Cu o istorie relativ scurtă, statul este dominat până azi de tensiuni politice între cele două regiuni – Flandra, în jumătatea nordică a ţării cu 6 mil. de olandezi şi Vallonia, în jumătatea sudică a ţării, cu 4 mil. de francezi, belgienii olandezi dorind integrarea la Olanda, aşa cum era înainte de 1830, iar belgienii francezi, valloni, doresc integrarea la Franţa, cauze care explică de ce belgienilor le lipseşte sentimentul naţional. Însăşi aceştia afirmă că nu le place statul lor, chiar dispreţuindu-l, spunând că nu reprezintă nimic pentru ei. Patriotismul le lipseşte cu desăvârşire pentru faptul că nimeni nu doreşte să moară pentru un steag care nu reprezintă nimic. Ei spun că fără patriotism nu vor mai fi războaie, aşa cum cânta John Lenon: „Imaginaţi-vă că nu există ţări, nu este greu de făcut, nimic pentru care să ucizi sau pentru care trebuie să mori, nici religie de vreun fel”.

De ceva timp, după numirea flamandului Herman Van Rompuy, ca preşedinte al UE în 2010, Guvernul belgian, condus de acesta şi format cu o majoritate vallonă, s-a dizolvat, problemele ţării fiind preluate şi coordonate de Parlament.

Cu toate acestea, în ţară există o situaţie normală, fără probleme majore destabilizatoare în viaţa economică şi socială, ceea ce denotă o solidă disciplină socială, ca efect al unui înalt nivel de cultură şi civilizaţie în rândul unei comunităţi eterogene de peste 10 mil de locuitori. Ce s-ar întâmpla oare dacă şi la noi s-ar experimenta realitatea belgiană? În mai puţin de un an ţara s-ar dezintegra acoperită de un munte de prostie şi de laşitate românească. La ce a folosit farsa „istorică” din dec. 89? A creat un stat cu 41 de prim-miniştri şi 41 de parlamente eminamente politice care au distrus unitatea, atâta câtă era, a poporului, coeziunea socială, economia ţării, furată de haitele politice nou create. Apartenenţa, de conjunctură, la structurile europene n-a ajutat la nimic, ţara fiind o frână la efortul occidental comun de bunăstare globală. Suntem un popor dominat de un naţionalism fundamentalist, precum cel islamic, dar şi unul căruia nu-i mai pasă de ceea ce se numeşte patriotism. În schimb, suntem un popor religios, în sondaje. Dar la ce ne mai foloseşte identitatea naţională sau patriotismul într-o etapă a istoriei naţionale în care ţara se prăbuşeşte chiar în braţele poporului care, odată, simboliza starea naţiunii? Şi, totuşi, întoarcerea acasă m-a bucurat nespus de mult, gândindu-mă la spusele regelui Solomon: „Toate îşi au vremea lor”.