C O N F L U E N Ţ E: CENTENAR: UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ A DACIEI SUPERIOARE

Vasile Pârvan: Datoria vieţii noastre

(...) Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii româneşti. Acordarea întru eternul omenesc a creatorului îl va face să crească până la simbolul veşniciei fiecare element superior prelucrabil al vieţii noastre naţionale. Şi cântăreţi divini ai frumosului, profeţi incomparabili ai adevărului, vor da viziunea sublimului, în formă transcendental ritmată română, tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor.

Dar pentru a ajunge acolo, ca naţiunea noastră să trăiască universal-uman, confraternitatea Universităţii noastre trebuie să convertească întreaga naţiune la cultul ideii pure. Dematerializare fără cruţare; spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realităţii naţionale pentru ceea ce are etern în ea; activitate misionarică social-culturală, adânc iubitoare, pentru prepararea întregii mulţimi a fraţilor cu taina cea mare a naşterii geniilor noastre, universale: iată uriaşa sarcină care apasă pe umerii noştri de adevăraţi părinţi ai naţiunii.

Şi după cum trupul omenesc, pentru a se mişca în spaţiul terestru, are nevoie să ia anumite atitudini, la care e treptat-treptat antrenat în viaţă: pe pământ, în mers, alergat, urcat, - în apă, înnotând - tot astfel sufletul pentru a se mişca în lumea ideilor are nu mai puţin nevoie să fie iniţiat în atitudinile necesare, imperativ obligatorii şi total diferite unele de altele, - atitudini care singure pun sufletul în stare de a primi şi a da ideile pure, care, ca atomii în Cosmos, alcătuiesc vibrarea vieţii etern conştiente de sine: atitudinea religios-lirică, cea ritmic-muzicală, cea poetic-plastică, cea filozofic-tragică, cea ştiinţifică-arhitectonică, cea istorică-epică-dramatică, cea social-culturală, ori, în sfârşit, cea practic-politică.

Maeştrii atitudinilor sufletului, iniţiatorii în taina mişcării în lumea ideilor, trebuie să fim noi, cei care prin ştiinţă, experienţă, suferinţă, închinare, am fost binecuvântaţi cu darul măcar al unei singure mişcări în lumea imensă a gândurilor. Discipolii vor intra la fiecare, vor încerca acordarea sufletului cu atitudinea fiecăruia din noi, şi, sau vor vibra armonios de contactul cu ideea cea nouă sau vor căuta mai departe atitudinea deplin înrudită alcătuirii sufletului lor, individual. (...)

Când pentru întâia dată sufletul omului s-a trezit la viaţa conştientă în lume, tulburarea iubirii, a fricii, a mâniei, a necunoaşterii, i-a acordat sufletul liric, religios, politic, ştiinţific, şi gândul care i-a fulgerat atunci în minte, ca şi forma fierbinte, pătrunsă toată de vibrarea vieţii închise întrânsa, scurt lapidară, pentru că vulcanică, au fost expresia veşnic-valabilă pentru toţi muritorii care au mai trăit în lume. Şi tot aşa când întâia dată sufletul omului s-a deşteptat din credinţa în minune, când ochii săi au putut privi tăios şi rece asupra vieţii şi morţii, gândul filosofic, ideea ordonatoare a tuturor apariţiilor în Cosmos s-a născut complet înarmată, ca Palas din capul lui Zeus. Iar frângerea speranţei umane, brutala dezminţire a copilăreştilor noastre planuri de fericire trainică pe pământul plin de durere, a născut cântecul tragic.

Priveşte pe creator la lucru: "fragmentul acesta de lume e frumos: şi anume aşa, şi aşa": şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin, - ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu creează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a înţelege toate, îi dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte: în cadenţe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.

Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai deplin şi mai adânc lumea şi viaţa, e însă biruirea inerţiei materiei. Fiecare creaţie nouă îşi are ca început aceeaşi inspiraţie subconştientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o şi primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideea de foc iniţială. Şi de multa preocupare de formă, rătăciţii în lumea gândurilor, cei ce n-au iubit niciodată ideea, cred că doar forma e totul. Şi lumea contemporană întreagă trăieşte o vreme a formelor, a idolilor morţi luaţi drept zeii înşişi şi toată ştiinţa şi filosofia şi arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstruieşte un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în şcoli, compune cu uşurinţă, repeziciune şi perfectă linişte de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toţi oamenii aceştia să ştie despre chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? Despre marea suferinţă a exteriorizării ideii, care-şi cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar şi de nebuna jubilare a găsirii armoniei între gândul nou şi materia inertă biruită, în veci nu vor şti banausii, a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.

Şi alexandrinisml acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme şi metode, nu e în esenţa lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puţine şi slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în faţa lumii şi vieţii e luată din cărţi şi tradiţii, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să ştie că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideii, orice metodă numai un plan personal şi pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanţializarea ideii. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăzneşte să zboare: i se pare chiar ridicol să încerce a zbura. Cercetarea realităţilor vieţii se identifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singura conştientă de sine şi de Cosmos, căci omul e singurul animal, cosmic, pe care până acum l-a creat Raţiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. Întreaga viaţă a sufletului nu mai are - pentru contemporan - decât un sens descriptiv. Redarea precisă, amănunţită, a impresiilor simţurilor animalice. Un senzualism trivial şi neinteligent. Munţi de material informativ-descriptiv, fără o singură idee subsumator-spirituală înăuntrul materiei.

Şi până şi atitudinea istorică, adică sintetizator-evolutivă a gândului, ca şi atitudinea filosofică, adică valorificator cosmică a lumii şi vieţii, au decăzut la o simplă atitudine utilitar practică, de urmărire a faptelor şi ideilor umane ca a unor simple materiale brute, clasificate, etichetate şi înmagazinate metodic ca nişte fosile găsite în pământ şi expuse apoi paleontologic. A face ştiinţă astăzi se cheamă "a strânge materiale". Se uită că nu poate strânge materialul decât acela care îl înţelege şi valorifică principiar, cauzal, efectiv. Real-criticismul înţelept ca gând prim, şi vechi ca însuşi Socrate, deplin îndreptăţit ca sistem de înţelegere a lumii, numai pe baza perfectei şi adâncii ei cunoaşteri efective, a dus în epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al tuturor nechemaţilor care adună fără nici un spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simţuri, fiindu-le total indiferent şi neinteligibil de-i caracteristic, ori zadarnic şi mut. Confraternitatea Universităţii noastre trebuie să înţeleagă viaţa ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însufleţire, spiritualizare, a întregii noastre munci ordonate în viaţă. Iar spiritualizarea aceasta a vieţii, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deosebirii inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. Întru început era raţiunea supremă. Şi raţiunea supremă era la Dumnezeu şi Dumnezeu era raţiunea supremă. Socrate, Platon, Zenon, Ioan şi Kant n-au putut găsi altă înţelepciune decât aceasta. Dar în viaţa-spirit, în viaţa-ne-moarte e cuprinsă însăşi legea de existenţă a Cosmosului. Şi ridicându-ne din ţărâna care ne trage la dânsa, proclamându-ne una cu spiritul viu al Lumii, noi împlinim comandamentul legii vieţii pe pământ: de la sub-om, la om, de la om, la zeu.

Şi toată puterea, latentă în naţiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forţă, din avântul către idealul vieţii biruitoare a morţii, se va naşte singura formă, singura existenţă concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viaţă umană, să dea nemurirea vieţii spirituale, etern-valabile, şi faptei geniului naţiunii noastre. Şi cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârşească în viaţa trupului, e graba mare ca sufletul naţiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viaţă.

Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur zborul în zările senine şi curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii şi vieţii, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerţie şi moarte ale putreziciunii materiei care dospeşte în adâncuri. Şi solitudinea calmă a cerului te va reînvăţa olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veşnice după care trăieşte Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spaţiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viaţa.

Cluj, 3 noiembrie 1919