,,...căci și Uitarea e scrisă-n legile-omenești”

        Așa se lamentează romanța, văzând acțiunea uitării ca ceva ineluctabil, chiar lege, scăpând voinței omenești. Ochii care nu se văd,- se uită -constată cu melancolie zicala populară. Soțul care pleacă la război în Ucraina, spune printre lacrimi: Iubito, să nu mă uiți. Când politicianul X intra în închisoare, îi spunea  cu îngrijorare iubitei: Irina, să nu mă uiți!

                 Cine este această ,,ființă” ciudată, care ne șterge cunoștințele, chipurile cândva dragi, momente de fericire sau de zbucium? Cum funcționează? Putem să ne luptăm cu ea? Să-i mai atenuăm asaltul?

                 Un adevărat refren imperativ, antiuitare găsim în romanul Desculț al lui Zaharia Stancu (1902-1974): Să nu uiți, Darie, nimic să nu uiți! Să nu uiți! (adică umilințele îndurate în satul lui, sărăcia, boierul fără inimă, părinții...)  Să nu uiți! și reconfirmându-se pe sine în aeastă ipostază tenace: Dar cum aș putea să uit? De altfel, Zaharia Stancu poate fi numit maestrul desăvârșit al repetiției în literatura europeană. Lupta împotriva uitării devine astfel o obsesie, obsesia auctorială. Nu știm pentru ce. Vindicativ?         

              (Pleacă la București și ,,copil al nimănui”, doarme pe o bancă în parc, pe unde trece...Gala Galaction -sau pronia și ,,mâna” lui Dumnezeu -cum judecăm noi azi. Înaltei fețe bisericești i se face milă de copilul zdrențos, flămând și înghețat, il duce acsaă, îl instalează în foișor și îi dă o felie mare de pâine și o ceașcă de lapte fierbinte. Ba mai mult, îl ia la redacția unde Galaction colabora și îl pune în serviciu, să măture. Acolo își va descoperi Darie-Zaharia Stancu-...virtuțile scriitoricești. Din obsesia lui: ,,Să nu uiți, Darie” -va crește un roman și  un mare scriitor.)

         Împreună cu Memoria, Uitarea alcătuiește un adevărat tandem al sufletului (psihicului) nostru, într-o conlucrare simfonică, dar supunându-se, deși nu absolut, voinței și libertății noastre. Ca orice lucru din lumea aceasta, uitarea nu are o valoare pozitivă sau negativă, ci noi o valorizăm cu plus sau cu minus etic. Biserica, de pildă ne spune mereu să iertăm și să uităm de relele ce ni s-au pricinuit. Când  Mozambicul a devenit stat independent, scuturând jugul colonial, președintele Robert Mugabe spunea: ;;Iertați și uitați!”.Să nu ținem minte răul, să uităm și să iertăm, căci Dumnezeu ne va face dreptate:

,,A Mea este răzbunarea -zice Domnul. Eu voi răsplăti.” -ușurându-ne grijile.

            Putem stimula Memoria prin niște gesturi mai mult sau puțin conștiente: încruntăm sprâncenele, ne mușcăm buzele, ne scărpinăm în cap... Cu Uitarea se poate sta ,,de vorbă” mult mai puțin.

         Pentru o învățare conștientă și cu rezultate bune -mai ales de către liceeni și studenți- este necesar să se înțeleagă modalitățile de acțiune ale celor două componente: Memoria și Uitarea, plus învățarea după idei structurale. (În toamna anului 1966, am intrat la Univ. din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, 250 de studenți. In anul II, nu mai eram decât 163.  Un număr dureros de mare -abandon și repetenție- nu au fost capabili să facă față procesului de învățare.)

                Mintea omenească, stratul superior pe care îl numim Conștientul, Gândirea, se poate asemăna exact cu un șir de cercuri sau valuri concentrice.

În mijlocul acestora se află ,,două fete” frumoae și harnice, pe nume MEMORIA și UITAREA. Sau doi îngeri, dacă vrem o imagine luminoasă.

         Îndată ce am învățat o lecție, Memoria o așează pe primul cerc, sub ,,forma” unui dosar, a unui op.. Învățăm apoi, de ex. la altă materie. Tot sub o așa formă, de ,,dosar”, Memoria îl așează frumos, tot pe cercul nr. 1 și așa mai departe. Pe cercul sau valul nr. 1 sunt o grămadă de cunoștințe de-ale noastre, tot ce știm la un moment dat, cunoștințe vii. Orice învățăm, este așezat de către Memorie pe acest cerc sau val, nr.1.

         După un timp oarecare, Uitarea, observând că dosarul nr. 1, 4, 5 și 9 au pierdut din importanță, nu au mai fost repetate, le împinge ușor, pe valul al doilea, pentru a face loc unor noi cunoștințe, căci mereu învățăm și nu avem o Memorie nelimitată. Dacă după două săptămâni nu mai repetăm acele cunoștințe, de ex., ele devin neimportante, iar Uitarea le împinge pe valul 3, apoi pe 4 și tot mai depărte, spre periferia intelectului nostru.

               Un caz:  intră profesorul de Limba română în clasă :                 

          -Dăm teză peste două săptămâni. Din următoarele lecții...

         Merge atunci liceeanul acasă și învață, readucând -cu ajutorul Memoriei- tot ce a mai învățat, de pe valul  4 sau7, iarăși pe valul nr.1, ca ceva important.

         Sau...altceva. Dacă nu m-am mai gândit la iubita mea de o săptămână, nu i-am mai telefonat, ba nici măcar n-am vorbit despre ea, uitarea împinge imaginea ei frumoasă de pe valul întâi, pe al doilea, apoi pe al patrulea și chipul ei se învăluie pe încetul în ceața Uitării. Acestea le constată și Mihai Eminescu în elegia Din valurile vremii , splendid concepând timpul ca pe ceva material, în valuri (concentrice):

         ,,Din valurile vremii, iubita mea, răsai,

         Cu brațele de marmor, cu chipul tău bălai...”

                   (Glasul Aducerii aminte-n.n..)

                 ,,Cum oare din noianul de neguri să te rump,

         Să te ridic la pieptu-m, iubite înger scump?”

                   (Efortul antiuitării-n.n.)

,              ,,Dar vai, un chip aieve  nu ești, astfel te treci

         Și umbra ta se pierde în negurile reci

         De mă găsesc tot singur, cu brațele în jos,

         În trista amintire a visului frumos

         Zadarnic, după umbra ta dulce le întind,

         Din valurile vremii nu pot să te cuprind”

         (Triumful Uitării asupra Aducerii aminte-n.n.)

         Cugetând la minunata alcătuire sufletului omenesc sau la splendoarea constelațiilor Universului, suntem cuprinși de uimire și apoi de admirare pentru frumusețea și dumnezeiasca înțelepciune cu care sunt făurite toate: Omul -coroana creației și Universul întreg. În acest ,,pământ” al uimirii și admirației, va crește apoi pe încetul cereasca dragoste de Dumnezeu a elevilor noștri, a noastră înșine, adulții, exclamând cu Psalmistul -împărat David:

         ,,Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.”