Când universul îţi şopteşte…

Antologia „Şoaptele universului”, apărută în Colecţia „Lirik” a Editurii Karuna, sub semnătura lui Ioan Borşa, reprezintă paşaportul creaţiei unuia dintre cei mai echilibraţi poeţi ai generaţiei ’70. Prezenţă plăcută în cenaclurile bistriţene, atent la fiecare detaliu al versurilor pe care le scoate în lume, deşi prezintă o creaţie de factură clasică ea este cât se poate de modernă prin conţinut, armonia cuvintelor regăsindu-se în formele infinite ale universului: „E-un univers nostalgic în fiecare dorinţă/ Şi-n fiecare clipă-i un vis nedesluşit/ Natura mai păstrează ceva nebănuit/ În marea risipire din veşnica-i fiinţă”.
Poezia ne face să devenim o clipă părtaşi la frumuseţe: „Să ne oprim o clipă din nesfârşitul mers/ Ca să rămânem oameni mai demni de a regăsi/ Pământul, acest strigăt în vastul univers”.
Ioan Borşa ştie să contureze în atelierul lui de creaţie crâmpeie de lumină astfel încât până şi întunericul devine parte a acesteia: „Tu, umbră, nu înţelegi ce înseamnă zborul/ Şi aş vrea, chiar dacă voi fugi în noapte/ Să nu mă contopesc în vis cu tine”. Sau „Mi-am înmuiat privirea într-un adânc de mare/ Iar gândurile mele s-au scurs tot mai profund/ Plutind prin reveria albastrului rotund/ Ca un ecou fantastic la propria-i chemare”. „În inocenţa-i de cuvinte” poetul aduce în sonetele sale iubirea mai aproape de noi: „Dar fiecare cuvânt e o rănire/ Şi-n cel mai dulce cântec de iubire/ E glasul vieţii cel mai dureros”. Dar cum este văzut poetul de însuşi poet: „Prin sânge cântecele-mi curg/ Asemenea unui glas de fluier/ Şi o notă aspră ca un şuier/ Aş vrea să treacă în demiurg/…/ Dar din cuvântul efemer/ Care se naşte din mister/ Ca dintr-o amforă uitată”.
Poezia este pentru Ioan Borşa „Candidă întrupare într-un potir de cer/ O lacrimă de piatră primind o nouă stare/ Ce-ai coborât din astre pe fire milenare/ Ca să aduci viaţă pe un pământ stingher”. Cu siguranţă poetul nu ar putea trăi fără cuvânt, fiind una cu acesta: „Lăsaţi-mă mie slova străbună şi curată/ Şi scrieţi cum vă place, cum credeţi şi vorbiţi/ Retorica aceasta de neo-aboliţi/ N-aş vrea să-mi intre în sânge şi în suflet niciodată”. Impresionante sunt poeziile dedicate unor mari înaintaşi şi statuilor ridicate în cinstea acestora: „Au început statuile să plângă/ Că nu le admiră niciun trecător/ Şi de durere parcă vor să frângă/ Tristeţea ce domneşte în jurul lor”.
Dintre sumedenia de poezii dedicate unor cunoscuţi înaintaşi amintim pe cea pentru Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te, române din somnul cel de moarte/ Măreţ răsună imnul pe-al patriei pământ/ Dar tu, român şi frate, de ce nu ai cuvânt/ Acum când ţara geme de atâta libertate”. Înduioşătoare sunt versurile dedicate lui Coşbuc: „Coboară Sălăuţa prin veacurile firii/ Purtând cu ea virtute de suflet românesc/ Onestă întrupare cu harul nemuririi/ pe plaiul ce doineşte aleanul strămoşesc”.
Antologia româno-engleză, traducerea fiind asigurată de Simona Ionescu, surprinde atât prin modul în care Ioan Borşa îşi construieşte „casa” pentru versuri, cât şi prin abordarea propriu-zisă.
Ioan Borşa este un îndrăgostit iremediabil de cuvintele româneşti şi de valorile acestor meleaguri.
Menuţ Maximinian