CĂRTICICA LUI VEŞCARI

Dacă de la o vârstă unii dau în mintea copiilor, Ştefan Veşcari a dat în mintea poeţilor.
Odată cu volumul „Fereastra din spate”, Editura Nico, 2012, el încearcă o recuperare a timpului, o întoarcere la linia de pornire/ de start, când mantia-i tânără ar fi triumfat pe străzile oraşului, pe unde se vede „târându-se, ca un beţiv prin ceaţă/ căutând sticla” sau „ca un nebun simpatic” – ipostaze naive ale „ninsorilor de altădată”, când fiecare îşi aşează în raniţă bastonul de poet şi umblă prin „oraşul cu un singur om” ( şi acela poetul?), cu trufia de-a purta după el poezia, de-a o trage de păr să-l urmeze, dacă se-mpotriveşte, ca-n rostirea „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.
Poezia, ca „arătare” a străzii, poartă pe ea semne ale altor lecturi, poeţi, devoratori, din curente diferite – romantism („prin cameră trec fecioare în alb”), impresionism ( „seara bag sub preş orizontul”), expresionism ( „femei uriaşe îmi bântuie somnul”), naturalism ( „un bărbat... stând pe o balustradă,/ mâncând o salată de fluturi”), toate acoperite cu un voal de post- modernism ocrotitor, îndurător.
Strădania poetului – aceea de-a defrişa prin lectură poezie şi-a crea/ planta, la rându-i, o alta nouă – merită înţeleasă ca o activitate conştientă, pentru că, deşi nu pare, Ştefan Veşcari lasă impresia de căutare a poeziei, a formelor poetice, mai exact, fără să fie – ca alţii – răsfăţat de aripa divină a inspiraţiei: „pădure tăiată/ pentru o singură vioară”.
Imaginea lui „deja vu” îşi face loc iscoditor în lirica lui Ştefan Veşcari. Poetul trăieşte o stare de primă rostire/ strigare – Evrika! desuetă - dar nu mai e nimic de inventat/ descoperit şi din candoare unele imagini împietresc, crezând că-s primele, crezând că-i primul care le surprinde, fără să reuşească să transmită intensitatea acestei bucurii, chiar păcălind cititorul cu încă o ... poezie. Astfel, circuitul poeziei în natură se opreşte aici, la un stadiu incipient.
Totuşi, unele escapade poetice, mai îndrăzneţe, reuşesc să salveze demersul, prin originalitate, ca-n exemplele: „Jurnal de dimineaţă” – când „nu-mi găsesc papucii de casă” e prilej de analiză a timpului – sau „Flash” – „farmaciile nu mai vând/ algocalmin de ieri”, unde ideea că poezia ar fi „blitz” este elegant infirmată printr-o devenire spre moarte.
Poezia care dă şi titlul volumului, „Fereastra din spate”, este o abordare narativă, ca-n „Pistruiatul”, a nostalgiei ce zace în fiecare. Această fereastră e locul pe unde cândva poetul „se va întoarce acasă”. În momentul acesta ar fi imprudent să găsim apropieri între fereastră şi poezie, pentru că acesteia din urmă, oricât ar fi de „ascunsă”, prin preocupare sau prin abordare, nu i se potriveşte decât fereastra/ uşa/ poarta din faţă, ea nu poate păşi niciodată – din nobleţe - pe „uşa din dos”.
Sigur că jocul cu poezia – chiar fără ritm şi rimă – este propriu oricărui poet şi are unele reguli pe care acesta le impune. Dar atunci când abordăm genul liric, e bine să ştim că în urma unei „disecţii” ceva iese la iveală, din trecut, şi că operaţia respectivă nu poate fi un teritoriu în care să facem planuri de viitor: „fac o disecţie a zilei de azi:/ să vând ziare/ să demolez o casă...” Totodată, nu trebuie să uităm că folosirea cuvântului „infinit” pârjoleşte tot în juru-i, dacă nu este strunit cu ludic, cu sarcasm, fiind aproape un termen anti-poetic, pentru cei care cred în aşa ceva („infinitul care mă stăpâneşte obsedant”) şi că „albastrul irisului” e departe de- o licenţă poetică, atâta vreme cât s-au văzut şi irişi galbeni.
„Fereastra din spate” nu înalţă cu încă un etaj construcţia poetică la care lucrează Ştefan Veşcari, dar cimentează, atent, spaţiile surprinse între celelalte volume: „Dezbrăcat de umbră”, „Umbra nisipului” şi „Lacrima focului”, asigurând stabilitate, trăinicie universului de imagini şi sentimente, abordat dintr-o viziune întoarsă spre resemnare.
Ce rămâne? „Închiriez cameră/ cu vedere spre trecut” şi „moartea dă telefoane/ cu taxă inversă”.

ELENA M. CÎMPAN