Pe drumul stelelor

-Căruţa cu vise, Ed. Karuna 2009

Având obârşii în Balşul haiducilor olteni, Marin Traşcă scrie precum respiră, precum îi curge prin vene, departe de casă, sângele de român. „Boala” scrisului a fost ursită încă de la naştere, de către vreddnicele moaşe ale poporului român, care l-au scăldat în busuioc, dându-i puterea slovei. În copilărie prin joacă, amestecând literele forma cuvinte prin care adresa spunea celorlalţi ceea ce simţea. Astăzi împărtăşeşte sentimentele în vers, întregii lumi. Este mesagerul, pe coarda sensibilă a inimii, a frumuseţilor ancestrale olteneşti, a apei nemuritoare, a vântului hoinar, a lunii singuratice, a soarelui strălucitor, a pribeagului plecat departe de ţara natală, care îşi colindă pământul sfânt în rime.

Debutul în poezie l-a avut în anul 1988 la celebra revistă „Tribuna”, sub auspiciile Cenaclului literar „Ritmuri” de la Deva, păstorit de Valeriu Bârgău. De atunci, a adunat, în zeci de publicaţi, tot pe atâtea poeziii care vibrează peste timp alăturea cu sufletul geamăn al românului.

Odată cu primii paşi ai libertăţii Marin Traşcă a îmbrăţişat munca de ziarist, lucrând la mai toate ziarele din Olt, în acelaşi timp având o colaborare şi cu Radio Oltenia din Craiova. Editorialele presărate în paginile ziarelor, gândurile uşor stilizate ale lumii, construirea civilizaţiei post-decembriste, sunt cuprinse în volumul „Singur printre ziarişti”, care a văzut lumina tiparului în anul 2002 la Editura Pro Humanitas. Instantanee, flashuri, lumini, căutări, răspunsuri, semne de întrebare puse de jurnalistul profesionist, oglindite prin lupa scriitorului care croşetează metafore. Deşi trăieşte în Spania, nu a uitat de ţară, de românism, prin intermediul săptămânalului „Noi în Spania!” promovând arta, frumuseţea, clipa de binecuvântare.

În „Căruţa cu vise” sunt trăirile, iubirile, dorinţele, împlinirile şi aspiraţiile ultimilor 20 de ani, care reliefează zbuciumul poetului deasupra căruia pluteşte ...singurătatea, acea stare care, atunci când se aşează în ungherul sufletului, te raportează la dorul după uliţele satului copilăriei, unde „mama s-a culcat cu Luna-n ochi” şi se trezeşte odată cu mângâierea razelor de soare, stâmpărată de doina dulce, atunci când “uliţa ningea cu amintiri”. Este greu departe de ţară, este greu să porţi nestâmpăratele amintiri, este greu să nu fi cu ai tăi în momentele importante. „Având nevoie de lumină/ aprinse un Luceafăr/ să-l aibe de sărbători”, ca o mângâiere a inimii pe care lăcata străinătăţii n-o mai poate stapâni. Atunci când zalele se rup saltă de bucurie versul, poetul fiind în transa creaţiei: “ Sunt un cobai/ Al paginilor nescrise,/ Cărora li se fură/ Nisipul din clepsidră”. Timpul încremeneşte spre nemurire, limbile ceasului se opresc, iar cartea devine stăpâna meleagului celest.

Dacă ar fi să răspund la întrebarea poetului “Câte lacrimi ar încăpea într-o căruţă/ Cu sare?”, aş spune că tot atâtea câtă bucurie încape în versul neprihănit de durerea neîmplinirii, tot atâtea câtă văpaie emană Lumina Lumii prin darul şi harul ce s-au pogorât asupra lui Marin Traşcă.

A fi poet este , fără doar şi poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptând-o în timp şi spaţiu. Reflexia gândirii separă fărâma de ostilitate şi puzderie de imagini se derulează în mintea artistului. Uneori, scandalizat de duplicitatea firii umane sau de zgomotul unui râs ironic, îşi încrucişează mâinile cu un vag sentiment al pierderii, al goliciunii: “Imaginea lui/ Cu genunchii îndoiţi/ Şi mâinile/ În patru gânduri,/ Ar trebui să fie aşezată/ La poarta fiecărui Rai”. Apreciezi valoarea deosebită a omului ce imortalizează imaginea ideii în câteva cuvinte înşirate cu dibăcie în rânduri suprapuse: “Puterea cuvântului mai poate despica lumea,/ Doar când este spus în doi peri./ Poetul scrie ce nu vede,/ Dar este!”. Spre nemurire...

" Nimeni nu mai are timp/ Nici măcar să fie!" pare să spună ultimul vers dintr-un poem, înainte ca tu să-ţi dai seama că mintea va deschide ochiului tău imaginea vie a cuvintelor. Poetul, descătuşat parcă de orice constrângeri, se dedică libertăţii şi magiei cuvântului. Mărturiseşte în poezie sentimentul durerii sau al frustrării întemniţat cu bună ştiinţă de zbuciumul unui suflet însetat.

Poezia este o gradină botanică cu o splendoare stranie. Şoaptele ei îţi gâdilă sufletul sibilinic ca cântecul de sirenă. Îţi dă senzaţia că pluteşti pe valurile adevărului ce produce o stare de nostalgie extraordinar de plăcută:” Dacă mai cântă şi cucul,/ Am certitudinea că/ Adevărul îmi aparţine”. Străfundurile sufletului se încarcă de energie şi parcă inima îţi bate în cadenţele ceasului cu cuc, sau ale pasării de acolo de la acasă.

Pendularea între cer şi pământ a spiritului poetic, atitudinea de răzvrătire şi orgoliu sau de adâncire în sine, este căutarea de înnoire a ceea ce ne înconjoară: “Rezolvă aceste legi, / Doamne,/ Apoi dă comandă lumii să mă nască!” sau: „Dorul de a redeveni Om/ Mai ţine pământul pe umeri”..

Aflat în căutarea "rostului poetic", alege calea dialogului: un timp al Prezenţei, al instituirii, constituirii şi reconstituirii expunerii, adecvat unui plan care vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa: “Să nu împiedic lumea la mers,/ Până şi somnul îl am ghemuit”. Poetul alunecă în lumea conexiunilor (din cele existente, în cele posibile) pentru a găsi un model, o paradigmă operaţională a fiinţei, capabilă de o schemă ontologic-topologică: “În lumea noastră strâmtă,/ Cea fără de spaţiu,/ Iubirea nu se mai iubeşte”.

Naşterea operei e o relaţie mediată de Poet - subiectul, conceptul unei acţiuni şi morfologii divine: lui i se revelează, el găseşte "ferestre" şi “pe calea astfel luminată” aglutinează cuvintele rigide şi elastice, pînă izbuteşte să le aducă la un maximum de "imitare" a precuvintelor, a vibraţiei lor proprii". Ca şi în cazul muzicii, aici trebuie să cânte golul, tăcerea dintre cuvinte, ca şi culorile pe o pânză, cuvintele trebuie să înceteze de a mai fi identic cu sine, începând să fie.

Pe drumul dorului singurătatea vine, aşa că atunci “Când nu are cine să-ţi dea”bună ziua”,/ Nu te bucura”, pentru că depărtarea de cuibul natal, în căutarea idealului are şi un revers al medaliei: „ Libertate,/ Ce dor mi-a fost de tine!/ Vorbesc,/ Dar simt că nu mă aud!”. Într-o vreme în care „ Iuda ne plânge de milă”, în care destinul străinului este: „ de-a colinda prin lume fără sat,/ rostul de a plânge/ la răsăritul soarelui/ şi de a visa/ la scăpătatul lui”!, poetul trece puntea pentru a număra statuile “Azvârlite în haos/ De neînţelegearea moştenită/ La Facerea Lumii”, în căutarea salcâmului care ”mai poartă pe umeri/ Povara unei lumi pierdută-ntr-un colind/ Al colacilor/ Aburiţi de ochii mamei/ În dimineţile de Ajun”.

Citind cartea veţi auzi „tropote de cai înhămaţi/ La o căruţă cu vise”.

Cu credinţa din ce în ce mai puternică în Divinul Creator, cel care a făcut Cerul, Pământul, Apele şi…Cuvântul. Care era de la El şi El era Cuvântul…

Comentarii

13/01/10 13:49
Ana-Maria

Felicitari lui Marin Trasca pt. cartea publicata si lui Menut pt. frumosul articol pe care l-a scris! Intr-adevar, scrierile lui Marin Trasca trezesc emotii si sentimente de nedescris. Ma bucur sa-l cunosc, ma bucur si plang cand ii citesc lucrarile si ma cutremur cand vad ca sufera in pribegie si nu se afla acolo unde ii este locul. Bine ca din suferinta se nasc marile valori...

Volumul "Caruta cu vise" va fi lansat in Spania joi, 21 ianuarie, la orele 19:00, la Centrul Hispano-Roman din Coslada.

07/01/10 15:36
mishu

e păcat ca asemenea talente trebuie sa stea departe de ţară pentru că aici munca nu le e preţuită la adevărata valoare . şi am un sentiment de deja vu legat de chestia asta . imi amintesc ca si pe vremea lui Ceauşescu doctorii plecau dincolo si ajungeau sa spele vase prin restaurante .

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5