Continuu în spirit cu Nicolae Steinhardt

Deşi se spune îndeobşte că la umbra marilor copaci nu creşte nimic, avem câteodată prilejul de a medita asupra faptului de „a-fi-în-preajma”. O astfel de meditaţie ne prilejuieşte cartea lui Ioan Pintea, „Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt”, apărută în anul 2007 la Editura „Paralela 45”. Cum se poate vedea din subtitlul cărţii, Ioan Pintea este preot, cum aflăm din cuprinsul ei, preot la Chintelnic, Bistriţa-Năsăud. Un altfel de preot parcă şi dacă ne întrebăm ce anume îl face altfel, primul răspuns este: faptul de a-i fi stat în preajmă lui Nicolae Steinhardt. Dar nu numai.

Ioan Pintea are vocaţie de ucenic: „Am trăit cu voluptate de ucenic apropierea de Părintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul (…) Admiraţia pentru marile spirite, pentru marile jocuri şi jucători, pentru campioni, o deţin, desigur, de la el”. (p.218). Preluând din viaţa monahilor virtutea de a da ascultare, preotul reaşează prin fiinţa sa lumea pe care o păstoreşte.

Paradigmatic, aş situa jurnalul lui Ioan Pintea în rândul cărţilor cu rol formativ alături de „Jurnalul de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu sau de „Arhipeleag interior” al lui Virgil Nemoianu.

Ceea ce notează Ioan Pintea în cartea sa vine să lumineze o zonă mult umbrită în ultimul timp. Este un ascet care trăieşte în lumea noastră, în măsura în care „lumea lui” este şi „lumea noastră”. Pentru că pe parcursul lecturii am fost tentată mai degrabă să le opun. Citeşte foarte mult, iar ceea ce citeşte împărtăşeşte cu ceilalţi: „Fragmentul despre cele patru rugăciuni ale bătrânului Lev îl rostesc, după Predică, enoriaşilor în Biserică” (p.201) Comunicare şi comuniune. Citeşte din clasici, dar şi din tinerii autori. Tolstoi, dar şi Sorin Stoica. Din Sfinţii Părinţi, dar şi din oameni ai literelor. Patericul şi T.S. Eliot. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, dar şi Toma Pavel şi Matei Călinescu.

El este cel ales de Nicolae Steinhardt pentru a fi păstrătorul şi păzitorul manuscriselor sale după „Marea Trecere”. „De ce mie?”, se întreabă. „Pentru că mi-ai fost devotat” este răspunsul avvei, readucând în prim plan o virtute atât de rar întâlnită astăzi. De Nicolae Steinhardt îl va fi legat „o ucenicie foarte frumoasă şi o schimbare de destin esenţială” (p.74).

Virtuţile creştine sunt cunoscute, citite, propovăduite, dar mai ales asumate şi trăite: „Creştinul trebuie să ştie să privească, să vadă (…) A înflorit părul de la Chintelnic (…) E aproape un ritual ca Liturghia de după Liturghie să o încep cu privitul acestui copac care îmi vorbeşte despre Paradis şi viaţa veşnică” (p.69).

Figură marginală a propriului jurnal, părintele Ioan Pintea este aplecat spre sine, dar şi spre Celălalt, spre aproapele său: „Dintre toate cea mai adecvată mi se pare soluţia jertfei pentru celălalt, a slujirii celuilalt. Dacă fapta ta şi credinţa ta produc bucurie şi fericire Celuilalt şi bucuria şi fericirea Celuilalt se oglindesc în tine, atunci ai câştigat” (pp.270-271).

Jurnalul este, aşa cum se anunţă, discontinuu şi atipic. Însemnările nu sunt datate explicit şi autorul nu se pierde în notarea cu acribie a faptelor. De altfel, nici nu este un „fiu al faptei”, un lucrător, ci un contemplativ, un văzător: „Orice muncă fizică sau psihică mă oboseşte la un moment dat. Liturghia niciodată” (p.76) „Vede idei”, notează esenţe.

Citindu-l, rămâi cu impresia că Ioan Pintea trăieşte într-o lume „bine rânduită” şi te întrebi ce anume dă măsura şi rânduiala acestei lumi. Eu cred că existenţa reperelor. Dacă în „lumea noastră” centrul caută să se pulverizeze, să se disperseze pretutindeni, lumea lui Ioan Pintea pare centrată şi ierarhizată. În această lume a sa el este bine plasat, deşi vrea să ocupe smerit o poziţie marginală. Opunându-se „lumii noastre” care uniformizează, care are tendinţe egalizatoare, Ioan Pintea este conştient că există oameni mai învăţaţi, mai sporiţi decât el, cărora este firesc să le dea ascultare şi să le arate respectul cuvenit.

Jurnalul este o „lectură bună, ziditoare”, pământ pe apele mişcătoare ale „lumii noastre”, pentru că autorul lui este „deţinătorul unei certitudini: Dumnezeu”.

prof. Monica Mitea